Cumplitul noiembrie

Primul lucru la care m-am gândit începând articolul, a fost dacă și altcineva, măcar un om, trece în noiembrie prin ce trec eu. Mi-e groază când știu că se apropie noiembrie și m-aș ascunde undeva ca să evit luna asta, dacă aș putea. Aveam 17 ani când mi-am dat seama de ceva: pe măsură ce ziua și temperatura scad, mă simt tot mai rău. Nu-mi mai place nimic, dorm prost, sunt tristă, nimic nu mă poate scoate dintr-o dispoziție ca de înmormântare. An de an pentru mine noiembrie vine cu aceeași stare de tot rahatul, stare în care mă afund tot mai tare chiar dacă încerc să lupt cu ea. Din toate astea, cel mai tare mă enervează proasta calitate a somului. Când văd că mă trezesc la 2 noaptea și nu mai pot pune geană pe geană până la 4, simt că-mi vine să mă urc pe pereți. În orice altă lună, în weekend dorm mai mult ca în restul săptămânii. În noiembrie, eu sunt omul care bântuie prin casă  duminica de la 6:30. Iubesc să dorm, iubesc momentul în care iau perna în brațe și pun pătura pe mine pentru a mă trezi peste 8, 9 ore cu o stare de ultra prospețime. În noiembrie somnul meu e un fel de somnolență superficială din care mă trezesc amețită. Evident că după vreo 2 săptămâni de regim de-ăsta, am o față de zici că m-a călcat trenul. Ieri și azi am simțit că pic când m-am văzut în oglindă. Nimic nu-mi mai place, nu-mi mai găsesc locul pe nicăieri, nu mai vreau să ies, să mai vorbesc cu nimeni, mă enervează și ceea ce fac eu. Când văd că se face 4 după amiaza și se înserează, simt cum încep să mă scurg, să mă preling spre pământ și cum vreau să rămân acolo lipită, aplatizată pe jos. Funcționez ca o baterie solară, cred că din copilărie sunt conștientă de asta. Dacă  mă lași fără soare, mă lași fără energie. Am încercat toate lucrurile posibile, n-au funcționat. Sunt tot moluscă în noiembrie, orice aș face. Ați putea crede că e depresie. Nu e depresie, am avut depresie și știu că asta nu e. E doar o lipsă imensă de energie, de chef, de echilibru interior, dublată de o tristețe venită din senin și lipită de mine. În decembrie încep să-mi revin. Ușor, ușor, mă trezesc la viață. Chiar dacă nu e mai multă lumină, tot mă simt mai bine. Când vine primăvara, vine cu un somn de cred că recuperez toate insomniile astea stupide din noiembrie. În mai, și dacă mă întind un pic în pat, adorm buștean, dorm primăvara ca un nou născut, e super. Dar ce mă fac cu noiembrie? Îi povesteam psihologului anul trecut și mi-a zis să îmi fac un obicei, în noiembrie să fac ceva frumos. Evident că n-a mers. Anul trecut am fost în Italia în noiembrie, am dormit oribil și acolo, deși excursia a fost minunată, m-am întors trăindu-mi mai departe letargia, anul ăsta am început cursul de înot (din simplul motiv că e mai liber la bazin când vine frigul) și da, ora aia e minunată și abia aștept să mai merg dar în restul timpului sunt tot zob. Atât aș vrea, să nu fiu singurul om din lume care trece prin asta în noiembrie. Nu pentru că aș vrea să moară și capra vecinului, ci pentru că m-aș simți mai împăcată într-o conexiune cu alți colegi de suferință. Cred că n-o să scap vreodată de chestia asta și totuși, simt nevoia interioară de a nu mă resemna, a nu ceda și a căuta remediu acestei stări ultra căcăcioase. Le țin pumnii celor care, asemeni mie,  trec printr-un noiembrie cumplit și poate găsim noi odată și-odată un remediu.

 

 

%d blogeri au apreciat: