Nu din disperare.

Nici nu mai știu al câtelea Crăciun pe care-l fac singură. Azi am mâncat bunătăți, am ascultat muzică, m-am plimbat și după ce termin articolul, poate citesc ceva. E inevitabil să mă gândesc iar cum s-ar fi dus vesel copilul meu la brad ca să vadă ce i-a adus Moșul și ce daruri frumoase aș fi primit de la soțul meu, cum am fi mers noi în vizită la nași, la socri, la nu știu mai cine. De Crăciun, orice om singur se gândește că poate era bine să aibă o familie. Știți cum sunt lucrurile pe care le-ai vrea? Perfecte. Tot ce au alții și n-avem noi e perfect. Așa am crezut și eu până când m-am izbit de crudul adevăr. Ani la rând am sperat să am o casă, credeam că-i de vis să ai o casă, și mi-a dat 2018 o casă peste ochi de-mi venea să mă spânzur până am vândut-o. Simțeam că leșin când mă gândeam că undeva, în sectorul 6, e garsoniera mea, responsabilitatea mea (într-un bloc cu gândaci și cu o administratoră jegoasă și hoață). A fost ultimul moment în care am mai mers pe ideea că ceva e minunat, până să văd cu adevărat cum e. Niciodată n-o să-mi mai doresc ceva doar pentru că au și alții. De Crăciunul ăsta chiar nu-mi pasă și nu mai am nicio minimă părere de rău pentru că nu am un soț și copii. Da, mă gândeam cum ar fi dacă, dar nu mai am absolut nicio secundă de regret. Cred că orice om se gândește măcar o dată „Nu cumva ar fi fost mai bine să fac alte alegeri?” dar dacă nu alungi gândul ăsta, ajunge să-ți macine sufletul. Dorința de a avea ce au alții și de a fi în rândul lumii (a dracului expresie idioată și al dracului de rând), chiar te poate duce la niște chestii dezastruoase. Am exemplul a două femei (și câte or mai fi ca ele) care nu au avut altă treabă decât să-și caute neliniștea cu lumânarea, ca să fie și ele în rândul lumii. Pe una o știu, despre povestea celeilalte doar am auzit.

Una dintre clientele de la fostul meu loc de muncă, își adusese băiatul de 7 ani la un curs. Ea să fi avut vreo 45 de ani. Copilul era super drăguț, foarte jucăuș. Cât a durat acel curs, probabil vreo 3 luni, ea n-a făcut altceva la fiecare ședință decât să ne povestească, mie și  mamelor rămase în recepție, cât de oribilă e viața ei, cu ce nenorocit și-a făcut ea copilul, că ajunsese la 37 de ani singură și visa și ea la o familie, a întâlnit un divorțat care avea deja un copil, s-au căsătorit repede, a rămas gravidă, l-a făcut pe băiat, apoi soțul a început să se poarte urât cu ea, să nu vină acasă cu zilele, probleme, certuri, au divorțat după vreun an, fostul soț se mai vede doar o dată pe lună cu băiatul, cât îi dă o jucărie și o masă la un fast food apoi dispare iar copilul suferă de dorul lui și îl cresc ea și părinții ei. Marea ei problemă era că atât de mult își ura fostul soț și faptul că totuși băiatul îl iubea, încât se purta oribil cu copilul. Îl brusca, nu avea răbdare, țipa la el, bietul copil era tare stresat.

O amică a mea obișnuia să meargă să înoate. La bazin a întâlnit o doamnă cu care s-a împrietenit și care i-a povestit ce viață grea avea. La fel ca-n cazul clientei mele, era supărată că toată lumea se mărita și ea nu. Pe la 39 de ani a întâlnit un bărbat de vreo 42, s-a căsătorit bucuroasă că nu va rămâne ultima femeie singură din Univers, soțul nu avea casă și s-a mutat în garsoniera ei, au făcut un băiat iar soțul a devenit un terorist veritabil care îi spunea inclusiv că ea va ieși din casă cu copilul dacă vrea el și nu are voie să meargă cu copilul măcar în parc fără știrea lui. Omul devenise stăpânul familiei într-un stil de peșteră, o jignea țipa la ea. Femeia era disperată și singurul lucru care o oprea să divorțeze era că n-ar fi vrut să-și lase copilul fără tată.

Ce au în comun cele două femei, în primul rând? Au acționat la disperare. Toate fufele din jur se măritaseră, lor le dăduse Dumnezeu șansa să trăiască liniștite dar au ratat-o cu brio. Evident că glumesc, dar nici prea departe de adevăr nu e gluma mea. Obsesia femeii cu ochelari de cal și cu creierul spălat de popa și de alte fufe: să se mărite. Trec anii, își iau haine ieftine de gală din Dragonul roșu sau de la Idm Basarab și merg la nunți pe la diverse rude și prietene, toată lumea se mărită numai ele nu, și începe să roadă disperarea. Trec de 30, trec de 35, trec de 37, babele idioate care n-au altă treabă le iau la rost că de ce nu s-au măritat, ceasul biologic ticăie de-l ia naiba, simt cum ovulele au ultima lor șansă și bam, sar cu capul înainte fix într-o catastrofă. Găsesc pe undeva un rupt în fund trecut de prima tinerețe, nici nu știi dacă omul chiar avea intenții de căsătorie sau dacă l-au luat ele cu valul disperării să-l ducă la starea civilă. Poc, trântesc și un copil pe ultima sută de metri a ovulelor obosite, au pretenția să le aplaude toată lumea pentru că au ratat imensa calamitate de a nu se mărita și de a nu plodi dar sărpraaaaiz, să fie măritate nu e chiar cum și-au imaginat. Și dacă ești atât de trilu lilu încât să nu-ți dai seama că omul ăla nu e potrivit cu tine dar deja ai un copil cu el, treaba devine dramatică și felicitări, cu disperarea ta ți-ai aruncat pe geam toată liniștea, dar ai futut și viața copilului tău. Pam pam. Asta înseamnă să acționezi fără cap.

Eu n-am întâlnit fată care să-și fi dorit căsătorie și copii pe cât mi-am dorit eu. Culmea, deși eram un copil cu părinți divorțați, visul meu era familia. Cât am suferit eu pentru că asta nu mi-a ieșit, numai Dumnezeu știe. Am refuzat când m-au cerut în căsătorie bărbați nepotriviți mie și mi-am văzut de viață mai departe. Și acum, dacă aș întâlni un bărbat cu care aș simți că nu pot construi ceva și că nu mă pot baza pe el, nu m-aș căsători. Clar. Chiar nu-mi pasă ce zic toate babele și mama și nu mai știu cine. O să mor în singurătate, o să mă găsească vecinii schelet în casă, asta-i situația, abia o să aibă mai puțin material de incinerat. Dar nici nu vreau să fac alegeri la disperare, pentru care apoi să plătesc eu și să sufăr eu, nu ăia care au benchetuit la nuntă.  În absolut orice situație, dacă forțezi lucrurile, iese prost. Dacă ești cu ochii ca de melc pe fericirea altora și nu te uiți un pic la motivele de bucurie din viața ta, mereu o să vrei ce au alții. Eu sunt foarte relaxată și foarte fericită de Crăciunul ăsta, e liniște, e sănătate, am picioare ca să mă plimb, am bunătăți, am brad, am degete ca să scriu și ochi ca să citesc, am aer în plămâni și energie în neuroni ca să facă sinapsele. E bine.

Pentru că am plecat de acasă de la 14 ani, am stat în decursul timpului în gazdă la diverse pensionare. Cele care erau căsătorite sau văduve și aveau copii îmi ziceau: „Să nu te măriți, ascultă aici la mine că nu-i mare lucru. Să stai singură, să-ți faci prieten, să fii o femeie liberă. Căsnicia nu e ceea ce pare iar copiii, oricâtă grijă ai de ei, poți ajunge să nu-i ai alături la nevoie. Dacă aș întoarce timpul, nu m-aș mărita, aș rămâne singură.” Cele care nu aveau copii îmi ziceau: „Tare rau îmi pare că n-am făcut un copil, am tot stat și m-am gândit și era bine dacă-l făceam, aveam și eu la bătrânețe un sprijin. Dacă aș întoarce timpul, aș face un copil.” Dacă le-aș fi putut pune pe toate într-o dezbtere, poate ar fi înțeles că ceea ce au alții pare mai bun tocmai pentru că nu știm cum e. Mereu, mereu e ceva care simți că-ți lipsește, așa e omul. Doar că trebuie să depui un minim efort ca să nu pui acel lucru în fața a ceea ce nu-ți lipsește. E logic să avansezi mereu și să faci schimbări în viață dar orice-ar fi, să nu le faci din disperare și dacă nu se potrivesc pe ceea ce simți cu adevărat că ai nevoie.

 

 

 

%d blogeri au apreciat: