2018. Suprarealist.

Nu știu dacă o fi mult sau o fi puțin că am 36 de ani (poate că depinde cu cine mă compar) dar 2018 a fost anul care a reușit să mă surprindă. Deși am trecut printr-o schimbare majoră de regim politic (în 1989) și am văzut și auzit destule în ăștia 36 de ani de când sunt pe lume, ca 2018 parcă n-a fost altceva. Se spune că ce nu-ți poți imagina, nu se poate întâmpla. Ceea ce am văzut/ citit la știri anul ăsta mi-a arătat că am o imaginație nici pe jumate de bogată pe cât am crezut. Nici nu știu cu ce să încep.

Să auzi că niște oameni au murit pentru că a ajuns salvarea foarte greu, consecință a faptului că cei de la salvare furau carburantul din rezervor și mergeau cu viteză mică sperând că așa vor acoperi paguba, este peste limita la care îmi puteam imagina că pot decădea românii.

La 29 de ani de la Revoluție, când deja suntem în UE de 11 ani, când avem o țară plină cu oameni inteligenți, să vezi că o ființă de nivelul Vioricăi Dăncilă este prim ministru, mă lasă fără cuvinte. Când citesc ce a mai făcut femeia asta, am impresia că-i o glumă că-i premier, zici că-i film cu proști, nu realitatea din țara mea. Nici nu știu dacă să râd sau să plâng când îmi dau seama că așa ceva se înâmplă în țara mea. Și, cel mai grav, mai rău decât că ființa aia a ajuns acolo, e faptul că românii nu fac proteste masive, numeroase, ca să nu mai fie nevoiți să suporte rușinea asta, ci să fie promovați oameni de bună calitate. Asta e și mai rău decât să vezi unde s-a cocoțat ființa aia. Lașitatea celor care se lasă conduși de ea.

Mizeria care li s-a întâmplat protestatarilor din Piața Victoriei pe 10 august și iarăși, indiferența conaționalilor, m-au revoltat și m-au întristat peste măsură. Să faci așa ceva unor oameni care doar scandează și au niște pancarte, chiar nu mi-aș fi imaginat că se va întâmpla în România. Iar restul țării, după asta, să continue să stea în casă, mi-a făcut o silă de-am ajuns să le doresc tot ce e mai rău.

Am citit zilele trecute o știre care, la fel, m-a lăsat mască. Un tren nu a putut pleca din Gara de Nord pentru că se puseseră doar 2 vagoane dar numărul biletelor vândute depășea capacitatea a două vagoane, oamenii au fost înghesuiți până când n-au mai avut loc, trenul urma să plece și unii riscau să rămână pe peron, niște călători s-au pus pe șina trenului ca să nu poată pleca și până la urmă s-a mai pus un vagon la tren. E inimaginabil. Cât dracului să fie de greu să numeri câte bilete ai vândut și, în funcție de numărul lor, să calculezi câte vagoane pui? Știrea asta mi-a demostrat încă o dată cât de futută e mintea unora în București. Orașul ăsta a ajuns sub nivelul de idioțenie imaginabilă. Nu știu cum să vă explic, eu n-aș fi crezut că voi citi vreodată o știre că undeva pe lumea asta, nu doar în România, niște oameni vor fi nevoiți să se pună în fața trenului ca să poată fi suplimentate vagoanele și ei să nu rămână pe jos, și cu bilet cumpărat.

Duminică m-am întâlnit pe scară cu administratora blocului, vorbeam, printre altele, despre agresivitatea colindătorilor din mijloacele de transport și mi-a spus că s-a întors o rudă a ei de la Torino și că în avion au fost terorizați de țigani cu capra, cu plugușorul, că le-au urlat colinde până la București și n-a avut nimeni ce să le facă. Dacă aș fi pățit așa ceva în avion și dacă, prin absurd, n-ar fi fost risc de depresurizare, jur că le-aș fi tras un șut în cur și i-aș fi aruncat din avion cu capră cu tot să se facă zob, că au ajuns să ne terorizeze fiecare Crăciun cu circul lor, peste tot. A ajuns lumea să suporte și în avioane panarama tuturor rataților de cerșetori, cu colindele lor.

Dacă s-a fi organizat la nivel mondial premiile anuale „Prostia omenească”, ar fi câștigat detașat, post mortem, băiatul ăla de s-a dus să evanghelizeze sentinelezii și ei l-au omorât cu săgeți. Dacă mi-ar fi zis cineva că-n 2018, unul se va duce la niște insulari izolați să le vorbească despre Iisus iar ăia îl vor ataca cu săgeți aș fi zis că așa ceva e imposibil și că s-ar fi putut întâmpla în 1600. Deci nu pot crede că am citit așa ceva. Pe bune, s-a întâmplat anul ăsta. Dacă vă întrebați ce nu poate avea limită, iată, prostia omului spălat pe creier cu religie nu are limită. Să mori pentru niște chestii scrise într-o carte cu 2000 de ani în urmă, când oamenii nici nu știau că femeia ovulează și credeau că orice copil provine din bărbat și în corpul femeii doar crește, ca într-un incubator. Încă mai sunt slabi de minte care pot crede în cărți scrise atunci sau care mai și mor pentru religie. Ghinionul lor.

 

Poate că nu pare mare lucru că afli chestii la care nu te așteptai. Doar că ele, mai ales dacă sunt rele și arată că se poate decădea peste limitele imaginabile, deschid o ușă către o lume de care începi să te temi pentru cât e de imprevizibilă și tenebroasă. Pentru că îți este depășită limita imaginației, te temi că-ți vor fi depășite și posibilitățile de a te apăra.

Și în plan personal pentru mine 2018 a fost ceva de genul „așa ceva nu credeam că se poate”. Să aștepți ani de zile să ai o casă a ta, să mergi luni la rând la o grămadă de vizionări și când, în sfârșit, găsești ceva ok și ca aspect și ca zonă, să vezi că nu te poți muta pentru că, deși nu i-ai văzut la vizionare, gândacii sunt stăpânii blocului, trezindu-se oamenii cu ei în gură iar administratorii blocului sunt niște hoți și niște nebuni sub orice critică, te face praf interior. Plus alte și alte lucuri prin care am trecut și care au făcut anul ăsta să fie cât 5 la un loc iar acum vreau doar să mă odihnesc. 2018 a depășit limitele pe care mintea mea le fixase pentru anumite întâmplări și în viața mea, și în lume.

 

 

 

 

 

 

 

 

%d blogeri au apreciat: