Despre înot

Am început anul trecut în noiembrie cursul de înot, după ce așteptasem ani de zile. La început a fost entuziasmul de a face cursul, după atâta așteptare. Mă bucuram că am reușit să am și banii, și curajul, și timpul necesar pentru asta. M-am bucurat cel mai mult pentru că, de când avem 13 ani, îi spusese ortopedul mamei să mă înscrie la înot ca să-mi îndrept coloana iar pe ea evident că n-a interesat-o și a face asta acum, a fost încă o victorie împotriva multor neglijențe pe care le-am reparat după plecarea de acasă. Ea n-a putut să aibă grijă de mine, eu pot. Poate sună ciudat, dar contează mult. De ce scriu articolul ăsta? Pentru că vreau să pun în vedere anumite aspecte mai puțin cunoscute ale unui curs de înot (poate vrea cineva să învețe și află ceva util de la mine) dar și să exprim uimirea și bucuria că un lucru început într-o anumită stare de spirit ne poate duce mai departe decât am crezut.

Fotografie de Emily Rose pe Pexels.com

Cât durează până să învețe cineva să înoate? Este întrebarea pe care am pus-o la înscriere și nimeni nu mi-a răspuns. Întotdeauna vi se va spune că depinde de persoană. Dacă vii cu teamă de apă, ca mine, durează mult. Instructorul meu are cursanți care vin de un an la curs. De asemenea, cred că ține și de antrenor. Una dintre colegele de la serviciu îmi povestea că a învățat la curs să înoate în două luni, fără să învețe respirație în apă, fără să parcurgă etapele pe care îi povestesc că le parcurg eu. Instructorul meu este pasionat de înot, e fost înotător de performanță, foarte tehnic și  determinat să învețe cursanții  cât mai bine iar eu, după o lună jumate, sunt la al treilea tip de respirație în apă și încă lucrăm la îmbunătățirea rezistenței fizice. Deci da, chiar se poate să dureze mult până învățați să înotați, și cel mai greu e de luptat cu frustrarea că alții au învățat în două luni în timp ce tu încă te zbați cu pluta prin bazin după 4 luni. Adulții învață mai greu decât copiii și vă sfătuiesc să vă înscrieți copiii la înot. Mai ales pentru băieți este un sport minunat. Nu cred că există sport care să formeze mai frumos corpul unui bărbat decât înotul. Umeri lați, șolduri înguste, membre armonioase.

Înotul nu pare un sport scump, dacă faci un calcul rapid. Costumul, ochelarii, casca, prosopul, șlapii, te gândești că tot omul are pe acasă prosoape, șlapi și că nu-i scump echipamentul. La înot, însă, se adaugă, mai ales dacă ești femeie, costurile cu îngrijirea corpului pentru că apa clorinată din bazine este un dușman redutabil pentru piele, păr și unghii. Câte măști de păr îmi fac cu uleiuri, cu ce feluri de creme și uleiuri mă dau și pe corp de când fac cursul, mi-au depășit deja costul echipamentului. Dar îmi place tot ceea ce fac în bazin, tot ceea ce învăț și voi continua să merg. Plus că a-mi dezvolta musculatura spatelui pentru a-mi menține coloana într-o stare bună, merită tot efortul. Pentru ochelari îți trebuie marker sau spray anti aburire. Așa, cu toate aceste costuri adăugate unul după altul, înotul devine mai scump decât te-ai fi așteptat.

Când e bine să înveți să înoți? Eu vă recomand toamna sau iarna. Primăvara și vara toată lumea dă buluc. Eu nu am reușit să fac vara cursuri cu antrenor personal pentru că nu erau disponibili decât la grupuri. Acum sunt pe alese. Sâmbăta trecută eram, la un moment dat, în tot bazinul doar eu și antrenorul. Nu vă temeți că răciți, e un mit, un băbism. Am fost la bazin în decembrie, aveam curs de la 8 dimineața, la 9 plecam de acolo pe jos până acasă, la minus 10 grade, după o oră de stat în bazin și după duș complet, corp și cap, și nu am avut absolut nimic. Nici măcar nu am mai răcit, deși colegii mei de birou erau răciți și-mi tușeau în față. Deci n-am răcit nici de la frig, n-am mai fost nici sensibilă la viruși. Iar starea pe care o am după ședința de înot este extraordinară. Pe bune, sportul și starea de bine chiar sunt cumva legate. Mă și gândeam că mai auzi de actori, cântăreți sau afaceriști depresivi, sinucigași, dar despre vreun sportiv picat în depresie, nu. Sau poate că nu prea des.

Ce cred că are înotul în plus față de alte sporturi? În primul rând nu pune presiune pe corp într-un mod agresiv. Deși am mers la înot cu o rezistență fizică destul de slabă și am făcut multe ture de bazin la finalul cărora abia mai respiram, nu am făcut febră musculară. Apa e foarte prietenoasă cu corpul omului. În al doilea rând, respirația se îmbunătățește. După primele 2 sau 3 ședințe de înot, când mă culcam seara, începusem să-mi aud respirația, prelungă, puternică, relaxată. În al treilea rând, concentrarea. Eu am încă din copilărie un mic deficit de atenție și îmi zboară ușor gândurile de colo-colo. La înot trebuie să corelezi respirația cu mișcarea brațelor și a picioarelor, să le faci într-o logică, să fii atent cât îți mai ajunge aerul ca să nu te sufoci, să nu înghiți apă. Ești foarte concentrat și adunat. Nu știu cum o fi pentru alții, dar eu devin pasionată de tot ceea fac la acest curs.

2018 a fost un an dificil pentru mine, o combinație foarte obositoare de bune și rele, cu situații limită din care ieșeam epuizată, a fost un an în care n-am avut multe zile liniștite. Cursul de înot început în noiembrie a fost premiul meu pentru atâta zbatere și atâtea eforturi. Povesteam într-un articol anterior despre experiența neplăcută avută la prima ședință și schimbarea antrenorului. Instructorul de acum este una dintre cele mai fericite întâlniri ale mele. Nu doar că e fix pe fix cu înotul, dar am o comunicare excepțională cu el. Avem aceeași vârstă și am observat, în decursul timpului, cât de bine comunic cu cei de-o vârstă cu mine. E pasionat de sport, a practicat sporturi de performanță și acum își dedică sportului cam tot timpul. Poate părea ceva neimportant, dar să înveți ceva de la un pasionat de domeniu, nu se compară cu a învăța de la cineva care face cursuri doar ca să ia un ban. Are toată răbdarea și înțelegerea din lume. Am repetat odată un exercițiu de 7 ori pentru că nu-l puteam face, eu deja mă enervasem și el de fiecare dată mi-a explicat la fel, calm, am tot reluat până am reușit. Nu am pomenit om care să aibă atâta răbdare cu mine. Mai ales în București, e ceva deosebit. La orice veți învăța, vă doresc să aveți profi cum e el pentru mine. Nu mă judecă, îmi respectă ritmul chiar dacă uneori sunt melc, ne amuzăm de toate prostiile,  e foarte atent să nu mă lovesc/ scufund, să nu mă simt rău. Nu mă atinge, iar asta contează foarte mult pentru că încă din adolescență a trebuit să trăiesc cu agresiunea sexuală verbală sau fizică, într-o țară în care unii bărbați își arogă tot dreptul să pună mâinile pe tine dacă te consideră frumoasă. Am ajuns să apreciez cel mai mult la un bărbat să nu se atingă de mine. Într-o lume în care mă simt a nimănui, cineva îmi poartă de grijă. Mâine, înainte de a intra în bazin dar și la ieșire, mă va întreba cum mă simt, dacă am o zi bună, dacă îmi e bine. Când voi risca să mă scufund, îmi va întinde o plută sau o baghetă și mă voi menține la suprafață. Prima oară când a intrat în bazin cu mine, mi-a  spus chiar după coborâre: „Ai încredere în tine, ai încredere în mine! Hai, că poți!” Chiar dacă par niște cuvinte pe care le poate spune orice antrenor, ca cei din filme, pe mine m-au motivat.

2018 a fost anul în care am trăit ceva pentru prima oară. Momente perfecte. Primul a fost la Mangalia, în septembrie, când am fost să-mi revăd orașul și marea. Plimbându-mă pe plajă într-o după amiază, valurile care îmi acopereau gleznele reflectau lumina soarelui și simțeam că plutesc în lumină, că totul e perfect, fiecare fir de nisip din jur, fiecare moleculă din tot ce alcătuia lumea era numai lumină și perfecțiune. Am simțit că leșin, eram parte din toată lumina aia, într-o armonie pe care nu mi-o putusem imagina în lume. Pluteam. Al doilea moment a fost în decembrie, când am mers la ultima ședință de înot din 2018. Ajunsesem un pic mai devreme, m-am echipat, am intrat din vestiar în bazin, era foarte cald și multă lumină, m-am așezat pe o băncuță de la marginea bazinului, câteva persoane de la agrement înotau iar grupa cu care avusese curs proful meu ieșea din bazin și el le dădea feedback. Mă uitam la transparența apei, la valurile și stropii făcuți de cei care înotau și am avut aceeași senzație. Perfecțiune. Separatoarele de culoare din bazin, corpurile oamenilor, prosopul care era înfășurat pe mine, aerul pe care îl respiram, muzica, toate din  aceeași structură, o senzație de ireal. Perfect. Poate nu vă imaginați că uneori oameni din jurul vostru trăiesc, în liniște și la locul lor, momente perfecte.

%d blogeri au apreciat: