Oameni care vin, oameni care pleacă

Apropiații mei mă consideră un om al viselor ciudate. Și pe mine mă pune pe gânduri ceea ce visez uneori. Cu două seri în urmă am visat că urma să mă întâlnesc undeva cu profesorul meu de înot. Am mers acolo, era o casă goală, mergeam din cameră în cameră și mă uitam la pereții colorați care făceau toată casa să semene cu cele din America Latină. Fusese locuită, se vedea după urmele mobilelor lăsate pe culoarea zugrăvelii, dar rămăsese complet pustie. Așteptam și nu venea nimeni. Prin ferestre pătrundea o lumină caldă, ca a soarelui de dimineață. Brusc am avut un gând: „S-ar putea să nu ne mai vedem niciodată.” Senzația de gol din casă era și în mine. M-am trezit cu starea aia și mă gândeam că de obicei trece mult timp de când am cunoscut un om ca să am vise legate de el iar pe prof îl știu de prea puțin timp. Azi noapte, printre alte vise, iar urma să merg undeva ca să ne vedem, la o stație de metrou. Am coborât la metrou, nu era nimeni. Trenurile veneau și plecau goale, pe peron eram doar eu singură, într-o întreagă stație de metrou. Așteptam pe un scaun și  nu apărea vreun om. M-am gândit: „Poate n-o să ne mai vedem niciodată.” M-am trezit cu aceeași stare și mi-am zis: „Băi, ce vise stupide, mai am în față măcar două luni de curs de înot și apoi merg la agrement și o să ne vedem săptămânal, că-i toată ziua acolo. Visele astea aberante și fără sens…”

După o săptămână foarte obositoare, mă bucuram că azi e vineri, așteptam la serviciu să treacă odată orele ca să vin acasă și să mă odihnesc. La birou îmi țin telefonul pe silent și mai arunc un ochi la el din cand în când. Spre seară am văzut că aveam un apel pierdut. Mă sunase instructorul de înot și m-am mirat, știind că de la începutul cursului stabilisem să comunicăm numai prin sms. Bănuiam că a pățit ceva și că vrea să anulăm ședințele din weekend. L-am sunat, mi-a spus că săptămâna viitoare încheie colaborarea cu bazinul și că ultimele 3 ședințe pe care le mai am din modulul actual vor fi și ultimele pe care le fac cu el. Două dintre ele sunt deja stabilite mâine și duminică, ultima va fi săptămâna viitoare. L-am întrebat dacă pleacă la alt bazin, ca să pot continua cursul în altă parte. Mi-a spus că nu și că e o perioadă în care bazinele nu caută antrenori, că intenționase de ieri plece, dar a decis să termine toate modulele în curs cu clienții lui și să plece spre finalul lunii. Când am încheiat convorbirea, am avut senzația că nu voi reuși niciodată să învăț să înot, că încă o schimbare de antrenor va face să mă simt la cursul ăsta ca un om ce merge prin viscol dar nu poate ajunge la adăpost, prin troiene. Am simțit un gol care mi-a amintit de casa din vis. Era la fel. 3 ore o să mai văd unul dintre oamenii cu care aveam cea mai bună comunicare și în care aveam mare încredere. După câteva minute a trebuit să merg la bucătărie pentru că pleca din firmă o colegă și ne servea cu prăjituri. Mă uitam cum tăia din prăjitură și mă simțeam atât de departe, încât nici n-aș fi vrut să fi acolo. Am luat o bucată de prăjitură și am plecat repede la birou pentru că îmi curgeau lacrimile și simțeam nevoia să mă ascund undeva. Simțeam că-mi venea să plâng în hohote dar nu puteam pentru că m-ar fi văzut colegii. Sunt unele momente în care simți cum se adună toate. Mi-am amintit brusc de toți cei care au plecat fără ca eu să mă simt pregătită.

Când aveam 7 ani, în clasa I, a venit odată învățătoarea la mine cu un domn tânăr și frumos. Mi-a spus „El e tatăl tău și a venit să te vadă.” Eram copleșită. Era și cu un copil de 2 ani, fratele meu, iar soția lui era în spital pentru că născuse încă un copil. Brusc, aveam un tată și 2 frați. Tata mi-a făcut câteva poze, mi-a promis că revine luni cu o păpușă frumoasă, și apoi au plecat. I-am povestit mamei acasă, foarte fericită, că a venit tata la mine. Mi-a spus că ea nu e de acord să-l văd pentru că el ne-a părăsit când mă născusem eu și dacă o iubesc și dacă sunt o fiică ascultătoare, trebuie să nu-l mai las niciodată să se apropie de mine. Tata a revenit cu păpușa și cu alte daruri, îmi amintesc cum fugea după mine prin curtea școlii iar eu îi ziceam să mă lase în pace, că nu vreau să vorbesc cu el. Văd și acum figura lui, era complet învins, se oprise ținând păpușa de o mână și nu se mai apropia de mine. I-a dat darurile învățătoarei care mi-a spus să le iau acasă și să decidă mama ce face cu ele. Mama le-a pus pe șifonier zicând că atunci când va merge la țară, le va da la săraci. Picioarele păpușii se vedeau de la marginea șifonierului, am luat odată un scaun, m-am suit ca să ajung la ea, dar nu am reușit, eram prea micuță. Păpușa mea de la tata a ajuns la familia săracă, cu mulți copii, din capătul străzii pe care locuiau străbunicii mei. Tata îmi promisese că revine și a revenit după 11 ani, aproape de majoratul meu, m-am pomenit într-o zi cu el în fața liceului. 11 ani.

Când eram copil, străbunicii mei aveau o cățea pe care o iubeam tare. Și ea pe noi. De fiecare dată când făta, ne jucam cu puii ei, pui care ajungeau să fie dați vecinilor care aveu nevoie de câte un cățel în curte. Odată, într-un final de iarnă, când eu aveam 10 ani, dintr-o serie de pui au oprit și ei o cățelușă tare drăguță și prietenoasă. Era mică-mică și o plimbam în brațe de colo-colo, ca pe un copil, foarte entuziaști. O numiseră Afrodita, pentru că era tare frumoasă și noi îi ziceam Afro. Au trecut lunile, Afro a crescut și abia așteptam finalul de săptămână ca să merg la țară și s-o văd. A venit vara și ea era prezentă mereu în jocurile noastre, era tot mai mare și mai drăguță, vorbeam cu ea și ne asculta atentă, fugeam cu ea, ne jucam diverse jocuri și ea nu se dezlipea de lângă noi. Nu mai putea de bucurie când mă vedea intrând pe poartă.  O iubeam de nu mai puteam. Prin august în vara aia, când am intrat în curte, Afro n-a mai apărut. Ne-am așezat la masă și am aflat că într-o noapte precedentă fusese o furtună foarte mare, cu multe fulgere, iar Afro se culcase pe prispa casei pe o pernă veche plină cu arcuri. A doua zi au găsit-o moartă pe pernă. Îmi amintesc cum mergeam prin curte de la un capăt la altul și plângeam.

Când aveam 17 ani, în vacanța dintre clasa a 11a și a 12a, un băiat de 18 ani m-a invitat la o întâlnire. Mai ieșisem cu 2 băieți până atunci, dar nu prea îmi plăcuse de ei și doar ne plimbaserăm un pic. De el îmi plăcea. A fost primul băiat care m-a luat în brațe, primul care m-a sărutat, primul care mi-a adus o floare. Mă îndrăgostisem de el. Ne cunoscusem în iulie 2000, ieșeam aproape zilnic, eram foarte fericită și uimită de tot ceea ce se întâmpla.  A fost plecat să dea admiterea la facultate, a luat și mi-a spus că am fost prima care a aflat. Spre finalul lui august urma să vină seara la mine să ieșim la plimbare, am așteptat, n-a apărut, pe atunci nu avea multă lume mobile și l-am sunat pe fix, acasă, mi-a răspuns mama lui și mi-a zis că e ieșit un pic și mă va suna când se întoarce. Nu a mai venit niciodată, a dispărut complet, fără să știu de ce. La final de septembrie l-am văzut pe fereastră, cu o geantă și un geamantan, mergea pe strada spre gară. Pleca la Iași la facultate. Era peste drum de mine și aș fi putut să-l strig, să zic ceva, dar n-am putut. M-am uitat cum mergea încet spre gară și îmi amintesc cât de oribilă era senzația aia de gol.

În 2013 locuiam într-un apartament de 2 camere cu o fată care a adoptat un mic pisoi găsit pe stradă. Era un tigruț mic și speriat, cu ochi albaștri de lapte, care stătea mai toată ziua sub canapea în camera ei, pentru că era foarte speriat de zgomote și de oameni. Vedeam cum îi mai ieșeau uneori câte o lăbuță sau mustățile de sub canapea. Treptat, împreună cu ea, l-am făcut prietenos, jucăuș, creștea tot mai mare și mai drăguț. Îi zisese Pi iar eu îl alintam Piuț. Îi dădeam să mănânce, mă jucam cu el cu motocei și mingi, ajunsesem să-l cunosc atât de bine, încât știam ce voia, după cum mieuna. Dacă voia să se joace cu mine, își băga lăbuțele pe sub ușa camerei mele și mieuna până ieșeam, nu renunța. Când veneam de la serviciu, apărea instant în hol, torcând fericit pe picioarele mele. Stăteam de vorbă, eu ziceam ceva, el mieuna, iar ziceam ceva, el iar mieuna, și o țineam așa minute întregi.  Se făcuse după un an Piuț mare, frumos și pufos de ne topeam toți de dragul lui. Eram convinși că avem mulți ai în față de distracție și iubire  cu el. Colega mea avea obiceiul să-l lase la geamul balconului. Era sigură că e un pisoi inteligent și că nu va cădea. Într-o seară a dispărut brusc. Era august 2014, o căldură infernală. L-am căutat prin toată casa. Într-un final ea a coborât în fața bolocului și l-a găsit agonizând pe ciment. Când a urcat cu el, îl auzeam cum plângea în lift, se auzea pe toată scara. Până s-a pregătit ea să-l ducă urgent la veterinar, mi l-a pus în brațe. Nici nu știam cum să-l țin, era zob în interior. Nu-mi venea să cred ce trăiam. A doua zi l-au eutanasiat și îmi amintesc cât mă mai uitam apoi prin casă după el, din reflex, și ce simțeam când îmi dădea seama că mă uitam degeaba.

Stăteam în seara asta lângă birou cu prăjitura aia în mână și am simțit cum toate amintirile astea vin peste mine, fără să le mai pot face față, niciodată nu mă putusem gândi în același timp la toate astea și simțeam cum amețesc și o să cad. Aș vrea ca măcar o dată să fiu și eu pregătită pentru plecarea cuiva, pentru dispariția cuiva, să pot pregăti cumva golul ăla ca să nu mai fie atât de groaznic. Unele lucruri nu par foarte complicate la prima vedere dar când ating  acolo unde s-a lovit deja de mai multe ori, sunt groaznice. Îmi spunea cineva că uneori îi invidiază pe psihopați, pentru că nu sunt capabili să simtă nimic pentru nimeni. Mi s-a părut o prostie dar m-am simțit și eu așa azi. Dacă n-aș fi fost capabilă să îndrăgesc oameni sau animale, dacă nu m-aș fi bucurat de prezența cuiva, dacă n-aș fi iubit sau n-aș fi căpătat încredere în oameni care au apărut în diverse momente în viața mea, n-aș fi trecut prin tot ce am scris mai sus. Oare ar fi fost mai bine? Nu știu. E vineri și e 10 noaptea, mă simt sleită de puteri și mâine mă scol la 7:30 ca să fiu la 8:45 la bazin. Câte eforturi am depus pentru cursul ăsta, cât l-am așteptat, cât mă costă, câte dimineți de trezit devreme în weekend, câtă ambiție să depășesc temerea de apă, câtă încredere căpătasem în instructor și câtă rabdare are cu mine, cât avansasem la ședințele precedente iar acum simt cum toate mi se scurg printre degete. Poate e o prostie dar asta simt.

 

 

%d blogeri au apreciat: