Cu spaima pe urme

Să vă povestesc ce lucru ciudat pățesc eu de la o vreme încoace și nici nu știu cum să-l rezolv.

Între 20 și 35 de ani am fost slabă, uneori chiar foarte slabă (39 kg la 26 de ani). Când eram studentă, puteam mânca un frigider întreg și eram suplă de parcă aș fi trăit doar cu apă plată cu lămâie. După 30 am început foarte ușor să depun. Am renunțat la pâine, lucrurile s-au aranjat, nu mă mai îngrășam. După 35 treaba a devenit nasoală. Am ajuns să am groaza faptului că mănânc, eu, care cu 10 ani în urmă haleam orice, fără nicio grijă. Îmi pace să mănânc, iubesc să gătesc, iubesc să mănânc, și faptul că trebuie să mă abțin de la plăcerea asta atât de mare e foarte frustrant. Am de ales între a mă face cât malul stâng al Dunării și a trăi cu frustrarea lui „Nu!” cînd mă uit la mâncare. Am 47 de kile, sunt ok, dar știu ce se întâmplă dacă un pic pierd controlul. De sărbători am mâncat diverse bunătăți iar la începutul lui ianuarie abia mă cuprindeau jeanșii la talie. Simțeam că mă urăsc. Nu vreau să fiu o babă grasă, o terminată, o masă de grăsime ambulantă. Partea aia ciudată despre care vreau eu să scriu în articolul ăsta, este motivul meu cel mare de panică și stricatul dispoziției. Pe mine nu mă deranjează cum arăt, wtf, să ai 47 kile la 1,57 metri e lux. Însă mă îngrozește să văd oameni grași. De fiecare dată cînd văd o ființă care merge crăcănată pentru că nu-și poate apropia genunchii din cauza grăsimii, de fiecare dată când văd cum se târăsc obezii din generațiile astea de 20, 25 de ani, când îi aud cum gâfâie, simt că mi se face groază să mai mănânc, mă urăsc când mănânc, am impresia că și dacă mănânc o bomboană, voi ajuge ca ei. E horror. Eram în seara asta la coadă la supermarket și, când am văzut o obeză plătindu-și produsele la casă în fața mea, am simțit că-mi venea să arunc toată mâncarea din coș și să fug. Când văd elefanții ăștia bipezi, minte mea spune: „Îți place? Așa o să te faci și tu dacă nu ai grijă ce mănânci, o să te târăști prin lume cu falduri de șunci, o să fii bună de aruncat la gunoi.” Din cauza ăstora mie nu-mi mai întihnește un dumicat. Simt că îmi vine să vomit ce am mâncat, numai să nu ajung cât ei. Dacă nu i-aș vedea, aș fi un om liniștit. Ceea ce mă șochează e faptul că ei încă mănâncă. Îmi povestea o colegă că a văzut într-o zi o obeză de vreo 16 ani băgându-și în gură o merdenea cu ambele mâini. Iar eu, cu 47 de kile, simt că-mi vine să mă bat dacă mănânc un corn. Am o colegă într-un birou de pe alt etaj, e rotundă. Dar are aproape zilnic lângă ea o ciocolată de-aia uriașă de vreo 30 cm. Acolo e definiția tupeului. Cunosc o fată, altă imensitate ambulantă, s-a așezat odată lângă mine, crăcănată de grăsime, și venea dinspre ea un miros de sex murdar de-mi venea să vomit. Apoi mi-am adus aminte că unii, din cauza grăsimii, nu mai ajung cu mâinile în zonele intime. Când văd așa ființe, îmi vine să le zic „Voi nu aveți pic de jenă, pic de respect față de corpul vostru? Că vă chinuiți și ajungeți să aveți 100 de boli la 40 de ani, vă privește, dar nu mai am chef să stricați peisajul. Din cauza voastră a ajuns să-mi fie groază să mănânc, mă uit la voi și mă văd ajunsă la fel. Îmi doresc să ajungeți într-o lume paralelă din care să nu mai stricați priveliștea oamenilor decenți. O lume în care să vă rostogoliți fericiți pentru că nici n-ați mai vedea oameni supli.” Când eram slabă-slabă nu aveam nimic împotriva grașilor, nici nu-i observam. Acum, însă, când văd cum mi-a încetinit metabolismul, ei sunt șocul și groaza mea. Toți cei cărora le spun asta, îmi zic că-mi fac griji degeaba, că eu mă îngrijesc, că n-o să ajung așa, dar e suficient să vezi că se poate la alții și te ia teama. Plus că multă lume o bagă pe-aia cu metabolismul și scuză orice elefant biped. Wrong. Profa mea de înot are 40 de ani și e suplă. Toți profii de la bazinele unde am fost, erau trași prin inel. Nu e vorba de vârstă, e vorba de un minim de bun simț ca să te îngrijești. Zaci la serviciu, zaci acasă, bagi în tine tot felul de mâncăruri și începi să bagi scuze cu metabolism și hormonii din alimente pentru că te scurgi.

Mereu mi-a plăcut să mănânc. Cu excepția perioadei copilăriei, când mâncam cu rugăminți sau forțată, am mâncat cu pasiune. Îmi fac clătite, prăjituri, salate cu maioneză, tot felul de bunătăți, mă relaxează și mă bucură gătitul. Oriunde se pune o masă, eu sunt printre primii care încep să mănânce. Tocmai eu să fiu nevoită să trec pe lângă mâncare ca să nu ajung cât porcul. Mă simt ca un atlet de performanță pe care l-au lăsat articulațiile picioarelor. Aș putea lua ceaiuri sau pastile de slăbit dar știu ce efect au. Cu 3 kg în plus știu că-mi stă rău, dar cu sănătatea făcută praf mi-ar sta și mai rău. Sunt pasionată de frumusețe, merg în mai pe strada Paris ca să văd trandafirii după ploi, merg în muzee ca să văd exponate frumoase, sunt fascinată de frumusețea mării și a norilor, mă uit cu bucurie la oamenii tineri și frumoși. Degradarea fizică a oamenilor îmi face groază și silă. Când eram mică, i-am zis odată mamei: „Nu s-ar putea ca pentru  bătrâni să existe o țară separată, pentru ca cei tineri să nu știe niciodată ce îi așteaptă? La primele semne de bătrânețe, oamenii să fie duși acolo iar tinerii să fie fericiți la gândul că mereu vor fi frumoși.” Mama mi-a răspuns că o îngrozește uneori ce-i în capul meu. E nasol la bătrânețe, nu doar că ești tot mai decrepit zi după zi, dar ți s-a dus și viața și n-ai cum să întorci timpul ca să repari ceva, ba chiar îi mai ai în jur și pe tinerii care au și frumusețe, și timp. Cred că cea mai grea înfrângere nu e moartea, ci bătrânețea.

Să revenim la mâncare. Nu știu dacă mai trec și alții prin ce trec eu, dar nu știu cum voi reuși să ajung la un echilibru între dorința de a mânca și nevoia de a nu mânca, pentru a nu deveni o dezgrațioasă penibilă. Dacă aș fi fost mereu o piftie ambulantă, aș mai fi zis, dom’le, asta e. Dar dintr-un om care putea mânca liniștit o stivă de prăjituri, să devii unul care depune orice gram, e năucitor, nu înțelegi ce naiba se întâmplă. Și când îi mai văd și pe ăștia de 100 de tone, mi se pare că și amărâta aia de farfurie cu mâncare pe care o am în față la prânz, e ceva oribil. Știu că cei care te iubesc, te iubesc pentru ceea ce ești, nu pentru cum arăți, dar nu e vorba de cum mă văd ceilalți, ci de cum mă văd eu. Dacă mie nu îmi place cum arăt, treaba e nasoală. Eu nu accept să mă scurg pe străzi ca o nesimțită.

 

 

 

%d blogeri au apreciat: