Când mă uit în jur

Cu vreo săptămână în urmă am avut niște vise care mă tot urmăresc. În primul dintre ele, mergeam la Mega Image-ul cel mic de peste drum de blocul meu, pentru că trebuia să-mi iau ceva de mâncare. Am ajuns acolo, era închis. Înăuntru era gol și pe ușă o hârtie pe care era scris de mână „Închis definitiv. Mega Image și-a închis magazinele în România.” M-am enervat foarte tare și mă simțeam cumva condamnată la înfometare, mă gândeam „Unde să merg eu acum ca să-mi iau de mâncare?” Mă simțeam de parcă toate magazinele s-ar fi închis. Când m-am trezit, mi-am dat seama că nu acțiunea din vis era terifiantă, ci starea. A doua seară, am visat că am intrat în casă la ai mei și bunica mea stătea pe fotoliu și citea cu voce tare, îngrijorată, dintr-un ziar: „În haosul creat la revoltele de stradă, ministrul Apărării a fost prins în mulțime și strivit de către manifestanții furioși.” Apoi a spus: „Oare unde o să se oprească toate astea, dacă s-a ajuns să fie omorât ministrul, călcat în picioare?” Se făcuse seară și am vrut să aprind lumina, am apăsat pe întrerupător, dar nu era curent. Simțeam că tăvălugul răului în care ajunsesem prinși, nu mai avea final, s-ar fi putut întâmpla orice mai departe. În semiîntunericul din cameră mă simțeam fără nicio speranță. După trezire încă mai aveam acea stare. De obicei când am vise premonitorii senzația e mai pregnantă decât modul în care se desfășoară acțiunea, sunt trăiri foarte puternice.

De la 9:00 la 18:00 sunt la serviciu. 9 ore lucrez cu oameni ocupați în principal cu 2 lucruri: să satisfacă toate cerințele clientului ca să ia cât mai mulți bani și să se urască unii pe alții. Corporatistul român: o combinație între robotul occidental și jighimeaua comunistă de stil vechi. Cei de la Conta îi urăsc pe cei din producție, cei din producție pe cei de la HR, cei de la HR pe director, directorul pe cei de la Administrativ. Oricât aș fi eu de amabilă, unii dintre ei mă urăsc doar pentru că sunt funcționar administrativ. Nu contează că sunt om, în mintea lor e un sertăraș în care scrie clar că orice funcționar administrativ e un leneș sau un om de mâna a doua. Așa cum orice femeie de serviciu, pentru unii, este o ființă inferioară care trebuie să le adune de pe jos hârtia igienică folosită, pentru că le e lene s-o arunce la coș dacă le-a căzut din mână. Ura o să ne îngroape, nu regimul politic. Eu mă întreb cum de mai funcționează compania în care lucrez, la câtă ură se revarsă acolo. Nu știu cum e în alte orașe, dar în București e o epidemie de ură. Mă simt atât de obosită, încât uneori nici nu-mi vine să mai ies din casă și să mai văd oameni. Pe mine nu mă doare atât de tare că ne conduc niște habarniști, niște papițoi, pe cât mă doare că mulți dintre noi ne irosim potențialul și ne târâm zilele, pentru că ne zbatem între oameni mici și răi, când am putea crește între oameni verticali și buni. Cei care au plecat în țări civilizate au luat o uriașă gură de oxigen nu pentru că sunt șosele mai bune sau case mai elegante, ci în primul rând pentru amabilitatea și bunătatea oamenilor de acolo. Te întorci aici, grobieni, răcnete, jigniri și stres. Nu am reușit să plec din țară iar asta m-a întristat atât de tare, încât simt că nu mai vreau nimic, nici să avansez profesional, nici să-mi iau o casă, nici nimic. Am obosit atât de tare, încât mă las în voia curentului pentru că nu mai am energie să ajung la liman. Am făcut tot ce-a ținut de mine, am fost printre cei mai buni și cuminți elevi în școală și șefă de grupă în facultate. Nu m-am drogat niciodată, nu beau, nu fumez, prefer să tac când cineva îmi vorbește urât, ca să nu fiu rea și să nu-l jignesc, îmi iubesc părinții, după toate căcaturile pe care mi le-au făcut, am aplicat toate rețetele despre care cei din jur îmi spuneau că sunt cu rezultate bune și m-am pomenit la 36 de ani într-o țară care se scufundă, între oameni care se înjură la stopuri și la coadă la doctor, lucrând într-o firmă cu niște oameni răi care din plăcere jinesc sau bârfesc. Și sunt în orașul ăsta oameni care-mi sunt superiori cu mult, dar se zbat în același rahat. Cu ce am greșit? De ce oamenii nu mai au bunătate și răbdare? Poate că visele alea două au fost niște stupizenii care nu merită nicio atenție. Chiar și-așa, eu nu mai văd nimic bun în viitor. Săptămâna trecută ne-a plecat unul dintre colegii cei mai de gașcă și mai deschiși la minte, s-a stabilit cu familia în altă țară. Cum să te simți când vezi că tot ce-i mai bun pleacă și te vezi lăsat în urmă, cu toate scufundându-se în jurul tău? Nu e zi să nu-i mulțumesc lui Dumnezeu că n-am făcut copii în țara asta. Doamne, cât de inspirată am fost, Doamne, ce bine că nu mi-am ascultat instinctele! Când mă uit în jur, cea mai mare bucurie a mea e că n-am făcut copii. De ce să sufere și alții într-o cocină generalizată, doar pentru că eu n-am fost în stare să-mi țin hormonii în frâu? Ar fi fost păcat. De fiecare dată când aud oameni revoltați că le-au suferit copiii în spitale, în condiții inumane, fără pastile, 3 în pat, mă gândesc „Dar voi câtă minte ați avut să plodiți în țara asta? Ați putea avea bunul simț să nu vă mai plângeți? Dacă faci alegeri negândite, plătești. Până și un animal nu puiește în condiții vitrege” În fiecare zi mi-e tot mai greu să găsesc motive de bucurie, de a merge mai departe, într-o țară fără nicio șansă, într-o lume suprapopulată în care și dacă stai liniștit în țara ta civilizată, apar de undeva niște amărâți care vor să îi primești, să le oferi de toate,  pentru că ești civilizat și bogat și la ei e  război sau sărăcie. Îi apreciez enorm pe care care-și mai pot păstra optimismul în niște timpuri ca astea.

 

 

%d blogeri au apreciat: