Final de aprilie

Ați văzut ce vreme frumoasă a fost azi? Eu am comandat-o, sper că v-a plăcut. Nu pot exprima ce mult îmi plac zilele astea de primăvară cu frunzele pe care parcă le vezi crescând, cu cerul senin, norii grăsuți, căldura și parfumul din aer. După mulți ani, mă pot bucura și eu de primăvară, pentru că fusese un anotimp horror pentru mine, din cauza alergiei la polenuri. Cu un an în urmă, pe vremea asta, abia vedeam să merg și îmi curgea nasul încontinuu din cauza alergiei. Era inutil tot ce luam. Și am văzut un reportaj în care se vorbea despre alergenii din cosmetice. Am notat toată lista cu ce au spus ei că era toxic și am aruncat toate produsele care conțineau acele ingrediente. Mi-am dus la gunoi jumate din tot ce aveam pe măsuța de toaletă. Cel mai trist a fost că trebuia eliminat și coumarinul, îl aveam în ambele parfumuri și a trebuit să-mi arunc parfumurile, exact ce îmi plăcea mai mult. Dar am zis să încerc. În august, când a înflorit ambrozia, ceea ce pe mine mă făcea praf, n-am mai avut nimic. Tot așteptam să mă chiorască polenul și să-mi devasteze nasul dar…nimic. A fost  de vis. Acum, iar, nimic. Inspiram azi în parc parfumul florilor și mă simțeam ca în copilărie. Știu cât de enervant e să ai alergie și mi-aș dori ca nimeni să nu mai treacă prin asta. Iată lista cu chimicalele nașpa: cinnamic alcohol, cinnamic aldehide, hydroxicitronellal, lyral, citral, farnesol, citronellol, hexycinnamic aldehide, coumarin. Aceste denumiri care te duc cu gândul la tabelul lui Mendeleev, sunt în cremele voastre, în gelurile voastre de duș, în demachiantul și parfumurile voastre. Tot ce se aplică pe piele, intră în piele, apoi în circulația sângelui și se împrăștie în corp.

Paște is coming to town. Mâine intenționez să plec la Mangalia, lucky me, iar o să mă întorc plângând și n-o să-mi treacă tristețea 10 zile. Mi-e atât de frică la gândul că cine știe în ce hal o mai găsesc pe mama, încât am uitat și de mare și de soare și de tot. Uneori mă gândesc că aș vrea măcar o zi să fi avut și eu o familie normală, să mă duc la Mangalia la o sărbătoare, să mă primească acasă un tată vesel și iubitor, să mă îmbrățișeze, mama să fie senină, caldă și bună cum trebuie să fie o mamă, atmosfera în casă primitoare și plăcută, să stăm la masă, să râdem, să mâncăm, să fie frumos. În loc de asta, eu simt cum mi se strânge stomacul de teamă că ajung iar acolo, că o văd pe mama tot mai degradată, zicând că e urmărită și că X și Y complotează împotriva ei, casa într-un dezastru, bunica tot mai dărâmată de Alzheimer, amândouă refuzând cu încăpățânare orice tratament. Am renunțat să mai stau la pensiuni și stau iar acasă pentru că prețul nu reflecta calitatea și prefer familia mea Addams decât camere care miroseau a mucegai până mă aduceau în pragul vomei sau cameriste impertinente care îmi bubuiau în ușă la 7 dimineața ca să ia gunoiul și îmi vorbeau obraznic. Litoralul românesc chiar nu-și merită banii. Măcar acasă am stres gratis, nu le mai dau și bani.  A fost dezamăgitor să fiu turistă în orașul meu. Nu știu cum e în alte părți din România, dar în București și pe litoral, clientul e mopul prestatorilor de servicii. Ce-i drept, n-am eu bani de Hilton, poate acolo o fi altfel. Habar nu am cum va fi de data asta acasă. Simt doar o temere fără sfârșit și gândul care mereu mă urmărește, că sunt o lașă pentru că nu o internez pe mama forțat dar după externare iar nu ar lua pastilele, cum a mai făcut de 2 ori, iar ar ajunge la urgență, iar înapoi, iar decompensată și doar pe mine mă are iar eu nu am energie pentru lupta asta de Sisif. Unul dintre motivele care au cântărit în decizia mea de a nu avea copii, a fost temerea să nu aibă boala ei. Cine are boli grave în familie, poate avea o minimă maturitate să nu ducă genele mai departe. Bunica mi-a spus că dacă chem salvarea și mama va fi luată cu forța la spital, nu mă va ierta niciodată pentru că am făcut familia de râs în fața vecinilor. Mai mult îi pasă de părerea vecinilor decât de sănătatea fetei ei. Iar eu, dacă vreau să fiu sinceră cu mine, cu ceilalți și să întorc vieții cinismul cu care mă simt și eu tratată de viață, chiar nu vreau să-mi irosesc energia pentru niște persoane care toată copilăria m-au jignit, m-au lovit și m-au făcut să mă simt o intrusă în viața lor. Mama, când era tânără, sănătoasă și frumoasă, s-ar fi putut gândi că va avea într-o zi nevoie de sprijinul meu și să nu-mi tot fi urlat că n-a vrut copii dar n-a putut face avort, iar bunica putea să nu mă bată la 7 coaste, pentru că îl ura pe tata iar eu îi aminteam de el.  Ani de psihoterapie mi-au trebuit ca să-mi revin. Au muncit psihologii cu mine ca să mă valorizez, să mă respect și să pot funcționa normal, cum muncesc fizioterapeuții la recuperări cu victimele accidentelor. Sute de ore de muncă, de ambele părți, pentru că am ales să nu fiu o perdantă. Oricum, sunt lucruri care nu se  mai pot recupera, rezistența mea la stres e minimă și e unul dintre motivele pentru care nu am putut pleca singură din țară. De ce naiba să te zbați pentru unii care ți-au futut viața? Nu vreau răul nimănui, vreau doar să trăiesc liniștită. Mi se pare stupid și nedrept când unele femei îmi spun cu invidie: „Părul tău mereu stă de parcă a fost pus pe bigudiuri, al meu e drept. Eu am pieptul plat, aș vrea să am sânii ca ai tăi. Mi-aș pune lentile colorate ca să am ochii verzi, ca ai tăi.” Dacă aș putea, le-aș lăsa în locul meu, în viața mea, pentru o săptămână. Invidia e o prostie. Niciodată nu poți ști ce-i în sufletul unui om care pare a fi pe vârful valului. E o vorbă: dacă toată lumea și-ar pune necazurile într-o grămadă și le-ai vedea pe ale altora, le-ai lua pe ale tale înapoi.

De ce nu rămân de Paști în București și merg acolo? Pentru că nu mi-am mai văzut marea de aproape 8 luni, pentru că mi-e dor de orășel, de primăvara pe străzile alea, pe faleză și acum am liber mai mult. Vreau să mă bucur de primăvară în orașul copilăriei mele. Indiferent prin ce ai trecut, ai dreptul să fii fericit. Chiar mă gândeam zilele astea că cei care se tot frământă pentru că au fost respinși de părinți din diferite motive (sunt gay, au ales un partener sau o religie cu care părinții nu au fost de acord), nu au de ce să-și facă zile negre. Nu te-ai născut ca să mulțumești pe alții cu alegerile tale, nu te-ai născut ca să îți faci părinții fericiți cu prețul nefericirii tale, ci ca să fii fericit. Indiferent cine te respinge pentru că nu ești cum vrea el, deși nu faci vreun rău, nu merită nici măcar o bășină în nas din partea ta, fie că e mama, tata, colegul sau vecinul de la 2. Nu înțeleg de unde legarea asta uriașă de părinți și dorințele lor, pe care o văd la atâția oameni. Ei sunt doar porțile noastre de intrare în lume, nu stăpânii noștri. Noi nu aparținem părinților, aparținem vieții și avem tot dreptul să ne căutăm fericirea cum considerăm necesar. Pe bune că n-am vrut ca articolul ăsta să fie așa dramatic. Intenționam de fapt să scriu despre miei, vegetarieni și lucruri despre Paști dar a ieșit altceva.

Dacă sărbătoriți Paștele pe 28-29, vă doresc să vă relaxați și să fiți fericiți. Dacă nu sunteți ortodocși, tot așa, să nu fac discriminare, pentru că eu le doresc ce-i mai bun tuturor cititorilor mei.

 

 

 

 

 

 

Un gând despre „Final de aprilie

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: