Un alt final de aprilie

Am rezistat eroic la Mangalia de sâmbătă seară până azi dimineață, când mi-am făcut bagajul și am plecat. Evident că încă mi-e dor de mare, am văzut-o prea puțin, nici n-am apucat să merg în toate locurile unde îmi doream dar am și eu limitele mele și ce să faci, pe lumea asta trăiesc unii oameni pentru care întoarcerea acasă, la o sărbătoare, e pure nightmare. Asta-i viața. Măcar știu că mi-am văzut orașul într-o stare minunată, foarte curat, renovat, aranjat, o frumusețe. Iar pe plajă, ieri, vis. Erau cerul și apa ca-n Polinezia. Cerul era bleu marin pe boltă și norii albi, luminați de soare, care pluteau, contrastau minunat. Spre mare cerul se deschidea tot mai mult la culoare, până la un bleu translucid pe care pluteau în zare, departe, nori prelungi, mați, ușor violeți. Marea era senină, turcoaz,  se vedeau pe fund dunele fine de nisip și coloniile de alge brune. Totul era de o seninătate ireală. Nu pot exprima ce bucurie, să văd așa culori, să respir așa aer. Nimic nu se poate compara cu bucuria de a fi cu marea mea. În orașele cu clădiri joase e mult cer. Pe malul mării e mult cer. Sunt fericită pentru că am crescut cu atâta cer. Mă uitam ieri la valurile mici și spumoase care veneau până lângă mine, îmi aminteam toate verile copilăriei mele, cu multă plajă, multă mare, păr aspru de la sare, nisip prin toate lucrurile și mă gândeam ce copilărie frumoasă am avut, spre deosebire de copiii din orașele mari, care au crescut în spațiile de joacă dintre blocuri. Timpul petrecut cu marea mea e cea mai frumoasă amintire pe care o am din copilărie. Unii dintre oamenii dragi au murit, casa în care am crescut e acum a altei familii, jucăriile s-au aruncat, prietenii de joacă s-au împrăștiat prin toată lumea, cei care m-au crescut sunt acum bătrâni, dar marea o regăsesc mereu acolo, neschimbată, la fel cum era când făceam figurine din nisip cu forme de plastic și pe mal trecea fotograful ambulant cu „colorata mâine-i gata”. Îmi povestea mama că atunci când era gravidă, ca să nască ușor, trebuia să facă multă mișcare și se plimba pe malul mării, de la un capăt la altul al coastei, o grămadă de plimbări. Apoi, după naștere, primele 4 luni le-am petrecut în spital, internată separat de mama, într-o aripă a spitalului situată exact lângă mare, la câțiva metri de mal. Între octombrie și februarie, lunile alea în care marea se răscoală, vuiește și lovește malul și toată zbaterea și vibrația se aud până departe. Eram un copil mic de tot, care tocmai apăruse pe lume, aștepta într-un pătuț să-l ia cineva în brațe și asculta marea. De-asta când voi muri, vreau să fiu incinerată și aruncată în mare. Pentru că ea e prezența frumoasă și statornică în viața mea, în care oamenii și locurile au fost într-o continuă nestatornicie. Clădirile de pe coastă s-au construit și s-au dărâmat ca niște castele de nisip, oamenii au murit, generații după generații, și ea a rămas tot acolo, la fel. De când am învățat să înot, acum a fost pentru prima oară când am revăzut-o și primul gând a fost să vină odată vara ca să înot în marea mea frumoasă dar va fi mai mult o joacă la mal pentru că n-am să mă încumet să înot în mare ca în bazin. Cine cunoaște marea, e foarte precaut cu ea. Îmi place că ea poate fi neiertătoare cu teribiliștii și n-are cum s-o tragă cineva la răspundere. Când aveam vreo 16 ani, am mers într-o după amiază călduroasă singură la plajă. Mi-am pus prosopul într-un loc ferit, lângă niște stânci. Era vreo 4 după amiaza și în jur nici țipenie de om, mi se părea că aud cum căldura aia grea, dogoritoare, se mișca între cer și pământ ca o lavă semitransparentă. Am intrat în apă și pentru că era foarte joasă, am tot mers. Nu știu ce am făcut, ori m-a luat curentul, ori am ajuns la o groapă de pe fundul mării, ori m-am lăsat dusă pe gânduri și nu m-am oprit din mers, dar mi-am dat brusc seama că am apa până la nas și nu mai ating nisipul cu picioarele. M-am uitat spre mal, era departe și nici picior de om. Mi-am dat seama că nici măcar nu puteam striga (cei care se îneacă nu pot striga după ajutor, trebuie doar să fii pe fază să-i vezi). Habar n-aveam să înot și din ce căutam nisipul cu tălpile, din aia mă scufundam mai tare. Mi-am amintit că nu trebuie să faci asta când riști să te îneci pentru că te duci la fund și mori. Un singur lucru îmi mai amintesc, că am tras de picioare ca nu mai fiu în poziție verticală și să am o oarecare flotabilitate și am mișcat brațul drept ca pe o vâslă, primul gest de înot din viața mea. Apoi că eram pe plajă, mă ștergeam cu prosopul și tremuram din toate încheieturile, de parcă aș fi fost în ger, nu pe plajă vara. Nu știu cum am ajuns la mal, e ceva complet șters din mintea mea. Evident că am înotat, dar până n-am luat cursuri de înot, a doua oară n-am mai putut face asta. De-asta mi-a și fost mai greu să învăț să înot, din cauza fricii de apă adâncă pe care am avut-o de atunci. Cine ia contact cu latura neprietenoasă  a mării, devine foarte precaut cu ea și de-asta cei care se îneacă pentru că se avântă aiurea, sunt rar locuitori din orașe maritime.

Știți cât aș mai putea scrie despre mare? Ore întregi.

 

 

%d blogeri au apreciat: