Și pentru ce?

Ca să fiu la curent cu ce mai e pe piața forței de muncă, am păstrat activă alerta de joburi pe mail, cu toate că nu-mi caut serviciu nou. Primesc nu doar oferte de muncă, ci și articole cu diverse sfaturi pentru carieră. Astăzi am citit despre cum să îți faci un CV cât mai bun, erau acolo o grămadă de sfaturi, de la cum să arate poza, până la ce hobby e bine sau nu să treci la CV.

Priml meu loc de muncă, debarasatoare la terasă, la 19 ani, în 2002, la Saturn. Am scris în acest articol despre cum a fost. Culmea e că acum am nostalgia acelui loc plin de ilegalități și de josnicie. Poate pentru că atunci încă aveam viața în față. Mă apropii de 37 de ani și unul dintre motivele pentru care nu aș mai pleca ușor de la locul de muncă este că simt oboseala, simt că fac tot mai greu față concurenței tinerilor care vin din urmă bine pregătiți pe parte tehnică, simt că nu mai am energia și optimismul pentru a mă adapta ușor în altă parte. Lucrez în corporație, sunt robot, sunt nimeni pentru angajatorii mei. E a doua oară când lucrez în corporație și nu încetez să fiu uimită de senzația de a fi considerată nimeni în locul unde stau 9 ore pe zi. Îți rupe mintea, îți rupe sufletul, dar știi că trebuie să trăiești cumva și ai nevoie de bani. Directorul, superiorul meu direct, corporatist de când se știe, are o boală gravă. Nu își ia medicale, vine la birou după chimio, vine cu branula la mână, vomită, scrie mailuri și se topește de rău, ne scrie mailuri și ne sună și din spital, nu vrea liber nici o zi. De ce? Pentru că știe că și el, chiar dacă e robotul cel mare, e tot un robot și dacă dă semne de uzură, șefii din străinătate îl aruncă la gunoi ca pe o piesă stricată și aduc pe altcineva în loc. Iar el nu știe să trăiască altfel decât pentru corporație, doarme la birou pentru că el, de ani, pentru firma aia trăiește. Cu câteva luni în urmă, a concediat o colegă, team leader. Ce se întâmplase cu ea? Avea foarte mult de lucru, făcea ore suplimentare, lucra și de acasă, coordona o echipă mare și a început să se simtă tot mai rău. Greșea, se enerva ușor, țipa, nu își mai termina proiectele, când vorbea, începea brusc să plângă. Ceilalți o tot acuzau că nu mai dă randament, directorul o tot mustra. Eu am trecut prin anxietate din cauza locului de muncă, în 2012, și mi-am dat seama că ea se ducea grămadă în prăpastie dar mi-a fost jenă să-i zic. Odată a început să plângă când vorbea cu un client, tremura și plângea.  Directorul, în loc s-o întrebe ce-i cu ea, în loc s-o trimită la medic sau să-i dea liber, a concediat-o. În ziua când a plecat din firmă, cu un buchet de flori primit de la colegi, tot plângea. Cred că avea vreo 31 de ani. Directorul a spus apoi, într-o discuție, că se bucură că a scăpat de ea, pentru că deja făcea prea multe greșeli. Așa e viața în corporație.

Am cunoscut odată o tânără care fusese asistent manager într-o firmă unde spunea că se simțise ca acasă. A suferit un accident în urma căruia și-a fracturat ambele picioare și după externare, când mergea în cârje, directorul a chemat-o la serviciu. A obligat-o să-și semneze demisia ca să n-o țină în medical pentru că mai avea de stat vreo 3 luni acasă. Trăise cu bani împrumutați până când putuse merge iar la interviuri de angajare. Faceți un exercițiu: imaginați-vă că mâine v-ați pierde picioarele, mâinile sau ochii. Ce ar face angajatorii voștri? Ați mai avea serviciu peste o lună? Din ce ați trăi? Ce ați mânca? Mi se pare atât de ridicol să se vorbească despre fundalul CV-ului sau despre câte joburi e bine să treci la CV, despre importanța team buildingurilor sau bugete pentru Secret Santa, când dacă devii inapt de muncă, e ca și cum n-ai fi existat, pentru cei care te-au vrut îmbrăcat office în poza de CV. Nu pot înțelege oamenii care pun locul de muncă pe primul loc, care nu-și iau concedii, nu mai ies cu prietenii pentru că au targeturi, care au impresia că la un loc de muncă ai conta ca om. Nu, nu contezi. Căcaturile alea de team buildinguri sunt tot ca să ajungi să n-ai viață personală, ci ca să trăiești doar pentru serviciu, sunt spălare pe creier, bătaie de joc la adresa timpului liber al angajatului. Dar roboții se conformează, lor le place. „Nu sunt în stare să merg la munte cu familia sau prietenii, merg cu firma, frate. E ceva de vis.” Când termin programul, eu nu știu cum să zbor mai repede la metrou, rup ușa la propriu, uneori vin grămadă cu ușa când ies și o deschid la perete. Eu sunt mică, ușa grea, zici că-s la carusel. Mă eliberez după 9 ore de corporatism oribil. De când eram copil, am opus o rezistență îndârjită la ce nu mă făcea să mă simt confortabil, chiar dacă mi se spunea că așa trebuie să fac. De-aia mi-am luat și niște super bătăi și certuri ani la rând. Evident că sistemul m-a pus la pământ pe măsură ce timpul a trecut, îți trece rebeliunea când ai terminat studiile și ești pe cont propriu, ai de plată chiria, ți-e foame și hainele se rup. Doar că eu separ cu sfințenie viața personală de serviciu. Iar asta îmi dă echilibru. Nu am colegi pe facebook, nu merg cu ei la băute și team buildinguri, telefonul meu de serviciu rămâne seara într-un sertar la birou și n-are decât să cadă firma, I don’t care, eu lucrez doar 8 ore (9 cu pauza de masă) și când am plecat, sănătate, potopul în urma mea și nici că-mi pasă. Dacă n-aș fi ajuns la tratament de urgență în 2012 din cauza unui job pentru care nici la masă nu mergeam, n-aș fi fost acum atât de atentă cu mine. Iar dacă ție nu-ți pasă de tine, angajatorului nici atât n-o să-i pese. Mi se pare straniu și foarte neplăcut ce se întâmplă după plecarea cuiva din corporație. Aici, într-un an și ceva de când sunt eu, a plecat cam un sfert de firmă și am putut observa atent. E ca și cum n-ar fi fost. Nu lasă în urmă un gol, nu se mai vorbește de el, la biroul lui apare imediat altcineva care parcă ar fi fost dintotdeauna acolo. E foarte ciudat. Omul dinainte parcă ar fi dispărut în neant, parcă ar fi fost venit dintr-o buclă temporală în care s-ar fi și întors. Una dintre fetele care au plecat, fusese la primul ei job și în ultima zi a pus niște dulciuri pe biroul ei, a dat mail colegilor să vină, am fost vreo 3, i-am făcut urări, apoi ea se mira că toți ceilalți din open space nici n-o băgau în seamă. A mers în bucătărie și a început să plângă, am stat cu ea și îmi zicea că nu-i venea să creadă, 3 ani lucrase cu ei, primul ei job. Era așa de tânără și de naivă, chiar credea că contase în locul ăla. Nu, team buildingurile și secret Santaurile și petrecerile de Crăciun cu firma chiar n-o făcuseră parte dintr-o mare familie, pusese botul la o minciună.

La fostul meu loc de muncă, unde am stat 5 ani jumate, era o firmă de apartament. Șeful, eu ca asistent manager, femeia de serviciu și încă 4, 5 oameni. Aveam mulți clienți, unii de ani de zile, alții de când venisem eu și după ce am plecat, m-am întâlnit cu unii dintre ei și au zis că după un an, încă îi ziceau pe numele meu fetei care m-a înlocuit și încă vorbeau de mine. De-asta am stat acolo 5 ani jumate deși era salariul mic și multe chestii nu erau ok. Pentru că știam că sunt om, nu robot. Aici, după un an jumate, uneori deja simt că nu mai pot. Dar m-am luptat destul și am ajuns la o vârstă la care știu să pun în balanță și să conștientizez când pot mai mult și când nu. Aseară, înainte să mă culc, am auzit cum ploua și am ieșit în balcon. Am pomi până în fața geamului, ploua torențial, drept și liniștit, și am stat să ascult sunetul ploii pe frunze. Milioane de picături, mii de frunze. Respiram aerul proaspăt și ascultam ploaia. Câte un fulger brusc și apoi un tunet prelung îmi aminteau de furtunile din verile copilăriei, de la țară. Dacă ați ști cât iubesc ploile astea de vară! Cât pot să le iubesc! De fapt, eu sunt o iubitoare incurabilă de apă, sub orice formă. Sunt atâtea lucruri despre care pot vorbi cu un entuziasm enorm, lucruri sau oameni care mă fac fericită, de marea mea, de prieteni, de cărțile mele, de ploile de mai și culorile de octombrie, de muzică. Dacă mâine aș suferi un accident și n-aș mai avea brațe, instant aș rămâne fără serviciu, m-ar înlocui altcineva ca și cum n-aș fi fost la biroul ăla. Dar aș putea asculta în continuare ploaia pe frunze și m-aș vedea cu prietenii care mă iubesc, și aș vedea marea. Toate în viața noastră trebuie să aibă importanța pe care o merită, ca să nu fim răniți cu ușurință. Când eram în tratament antidepresiv, în 2014, ar fi trebuit să mă odihnesc, să stau acasă. În primele 2 săptămâni de tratament, antidepresivele îți rup mintea, ești proiectat într-o cu totul altă realitate. Dar știam că totul în firma aia ținea de mine și dacă nu m-aș fi dus, aș fi găsit o maxi încurcătură după medical, șeful nu știa nici parola de la laptop. Și m-am dus în halul ăla, abia conștientizam ce ziceam. În 2015 depresia mea era și mai gravă, am tras cu ultimele forțe ca să nu mor. După ce am trecut de momentul critic și am început să-mi revin, absolut toată scara de valori a vieții mele s-a rearanjat. E un lucru pe care îl simt doar cei care au dat mâna cu moartea. Prinzi cu dinții ca un animal tot ceea ce te face fericit și nu-i mai dai drumul. Înțelegi fragilitatea vieții tale și trăiești deasupra a tot ce ai trăit înainte. Depresia m-a ajutat să nu mai funcționez ca un om condamnat la banal.  A fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat, deși atunci eram într-o groază totală. Puteam fi moartă dintr-o zi de august 2015, când am fost pe muchie să mă sinucid dar am stat lipită de scaun mai bine de o oră ca să nu pun mâna pe cuțitele din fața mea. Eram la capătul puterilor. (N-am spus până acum dar blogul ăsta l-am început în august 2015, momentul maxim al depresiei, ca să mut gândurile, să mă concentrez pe altceva, am crezut că va fi o formă temporară de terapie). De atunci, pentru că am reușit să trăiesc, îmi simt fiecare zi ca pe un dar, chiar dacă poate că e o zi de căcat, e o zi din viața mea, în care iubesc soarele și pomii și faptul că sunt întreagă și beau un pahar cu apă. Și chiar nu-mi pasă de cei care mă consideră un robot, de coșmelia lor din sticlă și oțel și de team buildingurile lor, într-un loc unde nu contez ca om. Îmi fac treaba cât pot de bine dar fără să simt că aparțin acelui loc. Nu vă bateți joc de viețile voastre atât de scurte, de prețioase și de fragile, pentru oameni și locuri în care contați doar cât timp puteți fi folosiți.

 

 

 

%d blogeri au apreciat: