Coleguța mea de apartament

Peste o săptămână pleacă una dintre cele două fete cu care stau. Are 31 de ani și, 2 ani jumate, cât am locuit împreună, a fost super. Eu m-am mutat aici pe 7 decembrie 2016, ea se mutase pe 1 decembrie, cu 6 zile îniantea mea. Îmi amintesc când ne-am cunoscut, într-o seară în bucătărie. Mi s-a părut așa de finuță și de drăguță și cât am stat împreună, chiar a fost o finuță și o drăguță. Am stat cu o grămadă de oameni în decursul timpului, dar ea a fost by far cea mai mișto colegă de apartament. Avem același nume, Alexandra. De ce pleacă Alexandra? Se mută cu iubitul ei. Erau împreună încă de când se mutase ea aici, dar el a rămas la ei în oraș și se vedeau doar în weekenduri, când venea ea de la București. 3 ani le-a fost ok așa, să se vadă doar în weekenduri și în concedii. La începutul lui 2019, eram cu ea într-o seară în bucătărie și vorbeam despre un cuplu pe care-l știu, sunt de 3 ani împreună și el n-are nici cea mai mică intenție să o ceară de soție, deși ea ar vrea. El umblă brambura, o înșală, e mare crai pe plai iar ea acceptă situația asta. Și îi ziceam: „Alexandra, de ce crezi că stă cu ea de 3 ani și nu se căsătoresc? Pentru că acum nu mai e ca pe vremuri, să facă sex cuplurile doar după căsătorie. În felul ăsta, bărbații pot folosi o femeie cu anii, ca să nu dea bani la prostituate, și când găsesc una mai bună, pac, o lasă baltă pe actuala, și îmbătrânită, și folosită, iar el o poate lua de la 0 cu aia mai bună. De-aia sunt așa, pentru că femeile le permit.” Nu prea a avut vreo reacție, chiar părea cam gânditoare. Apoi mi-am dat seama că și ea cu iubitul ei sunt exact în aceeași situație, de 3 ani. Chiar nu-mi dorisem s-o jignesc, dar părea cam tristă.

Cu două săptămâni în urmă, ne-a anunțat Alexandra veselă că se mută cu iubitul ei, vine și el la București și închiriază amândoi o garsonieră. Ce se întâmplase? Ea îi dăduse un ultimatum, că dacă nu se mută cu ea, încheie relația. Nu-și dorea să mai fie într-o relație pe drumuri și voia să știe dacă el s-ar vedea în aceeași casă cu ea, mereu. M-am bucurat pentru ea, deși îmi pare rău că n-o să mai stăm împreună. Aseară era tare supărată și mi-a spus că se ceartă cu el la telefon în fiecare zi pentru că el de fapt nu prea vrea să vină, se simte obligat de ea să se mute împreună. Era atât de neputincioasă, povestea și își stăpânea lacrimile, se vedea că simte cum îl pierde fără să fi simțit că l-a avut vreodată. Apoi mi-a povestit cum se poartă cu ea de vreun an, cât de indiferent, de mitocan, iar ea nu încheie relația pentru că s-a obișnuit cu el și n-ar vrea să rămână singură. Este o femeie atât de frumoasă, de bună și de fină, încât nu mi-a venit să cred că a acceptat mizeriile alea din partea lui. Băi, frate, femeile  din țara asta sunt făcute numai să fie preșul unora care stau la beri și se scarpină în cur? Cât de naive pot fi! Câte văd că suportă în relații amicele mele, colegele mele, rudele mele! Sunt singură din 2007, toată tinerețea mea a trecut în singurătate, dar niciodată un partener al meu n-a ridicat tonul la mine și mai mult de o oră la un suc n-am petrecut cu un grobian. N-am intrat în relație cu needucați și grobieni. 12 ani de singurătate, dar n-am fost folosită și umilită. În vara lui 2007 am încheiat relația cu un tânăr deosebit, cea mai frumoasă relație din alea 3 pe care le-am avut, și mă gândesc că sunt femei care, chiar dacă evită să fie singure și trec prin paturile și viețile la tot felul de needucați, poate n-au avut împlinirea pe care am avut-o eu cu el, deși eu am fost mai mult timp singură iar ele mai mult în relații. Pentru că sunt setate să suporte căcaturi. Mamele lor au suportat căcaturi, bunicile lor au suportat căcaturi și ele duc mai departe viața asta de preș al unuia ce se crede stăpânul lor doar pentru că e bărbat. Sunt uimită să văd, în parcuri, în magazine, în metrou, cum vorbesc unii bărbați partenerelor, cum se răstesc la ele, cum se cocoșesc și ele tac ca fraierele sau bâiguie câte ceva. Eu n-aș accepta așa ceva și de-asta și sunt singură. Plus că educația misogină a bărbatului român îl face să creadă că e superior femeii doar pentru că are penis și am cunoscut unul, altul, nu știau să scrie corect, nu aveai ce vorbi cu ei, dar le era suficient un lucru ca să creadă că puteau avea o relație de durată cu mine: aveau penis și eu vagin. Atât. Așa i-a învățat pe ei mami. Așa îi învață încă de când sunt mici și mamele le spun să nu plângă ca o fată sau să nu aleagă jucării roz, ca de fete, că ei sunt bărbați. Ăsta e mesajul, că femeile sunt proaste iar ei deștepți. Ei se conformează și sunt parteneri despotici și autosuficienți toată viața. Ce să faci cu unul ca ăsta? Iar Alexandra se va muta peste o săptămână cu așa bărbat. Mi-e atât de drag de ea, încât aș vrea ca individul ăla să dea bir cu fugiții și chiar dacă ea ar plânge o lună, măcar ar scăpa de el. Stăm seara de vorbă amândouă la masă, uneori ne apuca și miezul nopții în bucătărie povestind și aseară mi-am dat seama că e ultima săptămână în care o să mai fac asta. Ea va pleca și voi rămâne cu colega evanghelistă care vorbește puțin, nu stă cu mine la masă, pentru că….rugăciuni la Iisus. Ea atât știe.

Luni a murit un unchi al meu care a fost ca un tată pentru mine, am crescut cu copiii lui, ani de zile a fost o prezență familiară pentru mine și mă iubea foarte mult. L-au înmormântat miercuri și am plâns săptămâna asta și m-am rugat pentru el o grămadă. Abia când mi-a zis mama că e mort, mi-am dat seama cât țineam la el și ce gol lasă în urmă. Peste câteva zile pleacă Alexandra, prezența bună și grațioasă din casa asta. Sunt năucă. 2019 e un an care dansează step pe nervii mei, cred că mor, cine știe ce se mai întâmplă, nu mai apuc 2020. E abia iunie. Mă întreb, dacă nu i-aș fi zis Alexandrei despre femeile folosite în relații aiurea, oare i-ar fi dat ultimatum partenerului ei? Deși sunt una dintre cele mai feminine prezențe din peisaj, am un ușor exces de testosteron și, cu toate că mă atrag bărbații maxim, privesc și femeile printr-un filtru un pic masculinizat. Alexandra e foarte atrăgătoare, foarte cochetă, se machiază frumos, se îmbracă elegant, arată ca o păpușă de porțelan și e foarte altruistă și sensibilă. Îmi dau seama cât m-am atașat de ea în anii ăștia și îmi venea să-i zic aseară: „Lasă-l pe dobitoc, eu niciodată nu m-aș purta așa cu tine, hai să ieșim la un suc! Ești maxim de bunăciune.” Dar na, ce să faci, va merge cu el pentru că e bărbat și that’s it.

Am făcut acum o pauză de la scris și am revenit. De vreo 2 zile aveam un feeling că proprietara ne va da un termen să plecăm și noi, cele 2 care mai rămânem. O sunasem în seara asta s-o întreb dacă e așa. Nu răspunsese și m-a sunat acum înapoi, i-am spus că presimțeam că ne va spune să plecăm și a zis că chiar mâine voia să vină și să ne spună că e ultima lună în care mai stăm aici, pentru că se va muta ea. După Alexandra tre’ să plecăm și noi. Doamne, câte lucruri am, mă uit în jur și într-o lună toate vor fi strânse și împachetate. Din toate locurile în care am stat (și care au fost o grămadă, peste 20), aici mi-a fost cel mai bine. Am avut cele mai bune colege de apartament, casa e o frumusețe. Exceptând zona, care e de rahat, Ozana, în casă mi-a fost minunat. Simțeam că mă întorc chiar acasă, când veneam de undeva. Nu-i suficient că a trebuit să mă despart anul ăsta de proful de înot, în care căpătasem atâta încredere și care îmi era atât de drag, de unchiul meu, care mi-a fost o rudă atât de dragă și de care-mi sunt legat cele mai frumoase amintiri ale copilăriei, de Alexandra, care mi-a fost cea mai bună colegă de apartament, acum trebuie să mă mai despart și de casa asta. Până la sfârșitul anului revin cu news, cine a mai plecat, cine a mai murit și ce am mai pierdut. Acum m-apuc să-mi caut casă. Visez să revin la Dristor. Iubesc zona aia.

Noaptea trecută am visat că eram la Mangalia, pe malul mării. Marea nu avea niciun val, era imensă și mată, ca într-o pictură. Un albastru pur, sub un cer senin, perfect, ireal. Nisipul era alb și neted ca o pânză întinsă pe plajă. Aveam costumul de înot pe mine, bleu marin, simplu, exact cum mi-l dorisem și cum e și în realitate. Îmi stătea perfect, cum în realitate nu s-ar putea niciodată. Mergeam încet pe malul apei, pe nisipul umed. Abia așteptam să înot, dar încă nu intram în mare pentru că urma să vină fostul prof de înot, să intrăm amândoi. El m-a ajutat să înving temerea de apă, cu el am făcut prima scufundare, detașarea și frumusețea lui completau orice gol. Știam că trebuie să apară din secundă în secundă, urma să-l văd lângă mine. Corpul lui incredibil de frumos, marea, cerul, nisipul, eu, totul într-o fuziune cu fiecare moleculă la locul ei. Perfect. Trăiam o bucurie calmă, intensă, răspândită până în oase, ca o anestezie. A sunat ceasul și m-am trezit. L-am oprit și am rămas 10 minute în așternut, copleșită încă de relaxarea aia, de amețeala aia plăcută, ca atunci când bei un vin vechi.

 

%d blogeri au apreciat: