Wow

Încă procesez ce după-amiază am avut.

În vara lui 2007 am fost pentru prima oară la marșul gay. Eram voluntară la Accept de 7 luni, studentă în anul 3 și cu 40 kg la purtător. M-am întâlnit la Unirii cu un alt voluntar (pe care îl plăceam foarte tare și nu știam că era reciproc), am mers împreună până la Piața Alba Iulia, urmând ca de-acolo să plecăm toți în marș. Am împărțit flyere, stegulețe, făceam poze, încercam să mai destindem atmosfera. Eram foarte speriați. Pe măsură ce ne adunam mai mulți, ne întrebam oare cine își va lua bătaie sau cum să plecăm spre casă apoi, fără să fim urmăriți și bătuți. Erau o grămadă de jandarmi, ne depășeau numeric cu mult, cu cai, cu mașini blindate, cu caschetele în mâini. Noi, să fi fost vreo 300. Cum am pornit, au început să zboare, pe lângă picioarele noastre, ouă pe care le aruncau oameni din mașinile care treceau pe banda de bulevard ce rămăsese deschisă. Ne flancaseră jandarmii din toate direcțiile, nimeni nu mai putea trece de ei. Pe măsură ce ne apropiam de Unirea, am început să auzim pocnetul pietrelor care loveau mașinile jandarmeriei. Se arunca spre noi inclusiv cu saci menajeri plini cu gunoi. Apoi au început să pocnească petarde printre picioarele jandarmilor, ei și-au pus caschetele, și-au coborât vizierele iar noi, în jeanși și tricouri, ne simțeam atât de vulnerabili! La Unirea era haos total. Răsunau huiduielile în cladirile din Piață de aveam senzația că tot Bucureștiul era adunat acolo să ne huiduie. E un zgomot și o senzație pe care le ții minte o viață. Pe unii începuseră jandarmii să-i fugărească pentru că săriseră la bătaie, caii jandarmilor erau într-o panică totală din cauza petardelor, fum, huiduieli, haos, ne gândeam că mulțimea aia va ajunge până la noi și ne va călca în picioare. Nu mi-aș fi imaginat vreodată că voi fi în mijlocul la așa ceva. Cred că era suficient să iasă 3 jandarmi din rând, ca să fim luați la bătaie. Am fost acolo. La final, când am ajuns la Izvor, am ieșit repede din mulțime și am coborât la metrou ținându-mă de mână cu colegul meu voluntar și în seara aceea a început relația noastră, un om minunat, o amintire minunată. Când încă mai era în țară, ne-am mai revăzut uneori. 12 ani au trecut de atunci.

Azi știam că va fi Gay pride și mă gândeam că n-am mai fost de 12 ani, știam că între timp atmosfera s-a schimbat mult dar nu îmi mai dorisem să merg, în toți anii ăștia. Pe la prânz mi-a dat mesaj o prietenă a mea care urma să meargă, dacă nu vreau să vin și eu. I-am zis că da. La 17:45 eram pe Calea Victoriei, unde lumea se aduna pentru că la 18:00 urma să pornim. Nu-mi venea să cred. Mintea mea se întreba unde e cordonul de jandarmi, de ce nu vine nimeni să ne bată, cum de lumea e atât de veselă și destinsă. Atmosfera era de nici nu ziceai că-i București, o lume super occidentală, super colorată și relaxată. Ne vedeam cu unii cunoscuți, ne salutam, în marș am dansat, trecătorii filmau de pe margine și nimeni nu huiduia, pur și simplu nu-mi venea să cred că-i pe bune. Am fost o grămadă de oameni, ziceai că nu se mai termina coloana. Locatarii de pe Calea Victoriei ne făceau cu mâna de la balcoane, și tineri, și bătrâni. Cred că a fost cel mai tare moment pe care l-am trăit anul ăsta. Nici nu ziceai că-i același București în care trăiesc eu, în Titan. Altfel de oameni, altfel de energie. Cel mai năucitor moment a fost cel în care prietena mea a vorbit un pic cu Dragoș Bucurenci, pentru că se cunoșteau și a trecut pe lângă noi. Omul ăla are un farmec răscolitor, nu știu cum să vă spun. E frumos în poze sau la tv, dar în realitate e fascinant. Modul în care vorbește, statura lui, gesturile, energia pe care o emană, sunt fermecătoare. La finalul marșului ne-am oprit în Piața Universității unde s-au ținut câteva discursuri. Acolo am întâlnit unul dintre oamenii pe care îi admir și îi îndrăgesc mult. Florin Buhuceanu. La fel de calm, elegant și discret ca întotdeauna. Ramele ochelarilor mei de soare au făcut un „clic” sec cu ramele ochelarilor lui de vedere când ne-am pupat pe obraji și mi s-a părut amuzant. Pentru mine, Florin înglobează toata lupta care s-a dus în România pentru drepturile persoanelor gay, încă de după Revoluție, când au cerut abrogarea articolului 200.  Un efort de durată, dus cu curaj, ani de zile. Ne-am amintit azi cum a fost când se arunca cu pietre spre noi și ne flancau jandarmii și am făcut o comparație cu ziua atât de frumoasă de azi. Mi-l amintesc, în 2007, cum a venit lângă noi la final de marș, avea un steguleț rainbow în buzunarul pantalonilor, a făcut un gest protector, cu o mină îngrijorată, pentru că urma să coborâm la metrou și s-a asigurat că ne-au preluat jandarmii când am plecat. După 12 ani simți cum se închide un cerc cu asemenea momente. Îi admir mult curajul și determinarea. Am revăzut azi oameni pe care îi știu de atunci și parcă făcusem brusc un salt în timp între aceste 2 momente. Cum se schimbă oamenii, cum se schimbă lumea, ce înseamnă o generație care vine din spate cu altă gândire, cu altă educație. Se vede că vin altfel de oameni. N-am câștigat azi altceva decât o amintire frumoasă dar a fost un moment wow.

 

 

Un gând despre „Wow

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: