Obiceiuri și dependențe

Scriam într-unul dintre articolele anterioare că de curând a murit un unchi al meu. Cu 5 zile înainte să moară, am sunat acasă și, printre altele, mama mi-a spus că fusese internat de urgență cu o seară înainte, dar medicii evitau să-l opereze, pentru că oricum ar fi fost inutil. Am întrebat-o cu ce diagnostic l-au internat. Cancer pulmonar și ulcer perforat. I-am zis „Ții minte, mamă, câți ani a fumat țigară după țigară și toți îl rugau să se lase? Și cât a băut, câți ani a fost dependent de alcool și nu se lăsa?” Soțul uneia dintre colegele noastre are cancer pulmonar în stadiul 4, l-au descoperit săptămâna trecută, e șocată, nu-i vine să creadă că e inoperabil și că nu știe cât mai are de trăit. Am întrebat-o dacă e fumător. E fumător. Unul dintre lucrurile pe care nu le pot înțelege la mulți oameni: își batjocoresc corpurile cu bună știință dar li se pare că sănătatea  li se cuvine și se consideră nedreptățiți de soartă când au boli ce rezultă din toate mizeriile pe care le bagă în ei. Străbunicul meu, care a murit când aveam 18 ani, toată viața a băut alcool. Considera că așa e normal pentru un bărbat, să bea. Nu bea mult, o țuică înainte de masă și un vin după masă, dar a băut zilnic. Îl vedeam uneori bând și câte un păhărel de spirt și spunea că face bine la sănătate, curăță organismul. În ultimii ani ai vieții, starea sănătății i se deteriorase înfiorător. Halucinații până la pierdere completă de memorie, umblat prin sat în chiloți, etc, etc. A murit într-o stare jalnică. Cât să reziste creierul căruia îi livrezi alcool zilnic, ani la rând?

Fotografie de Marcelo Jaboo pe Pexels.com

Mi-l amintesc pe unchiul meu recent decedat, cum fuma în tinerețe, când eram mici eu și copiii lui și eram cu toții la masă, la diverse sărbători. Era un fum în sufrageria lor de ne vedeam prin ceață. Comesenii îi ziceau „Nu mai fuma, lasă-te, îți distrugi sănătatea.” El răspundea „Nu vedeți că n-am nimic?” Ar fi fost bine să fi putut face cineva o proiecție în timp, a momentului în care a făcut astm și a avut crize oribile tot restul vieții și a momentului în care a ajuns pe patul de moarte, cu cancer pulmonar. Dar na, el era tânăr, nu avea nimic. Despe problemele pe care le-a avut cu alcoolul, nici nu mai deschid subiectul, i-a distrus 30 de ani din viață mătușii mele, zilnic băut, până s-a lăsat tot pentru că a ajuns la Urgență într-o seară. Zilele astea îmi caut să mă mut. Nu vreau să stau cu fumători pentru că am astm (nu fac tratament, n-am mai făcut de 4 ani o criză, dar am maxi grijă de mine) și pentru că nu suport mirosul fumului de țigară. Chiar azi găsisem anunț cu o cameră drăguță dar colegii de apartament erau fumători. Am refuzat. De ce naiba să te îngrijești, când poți să-ți bați joc de sănătatea ta? Și când corpul tău  începe să cedeze pentru că ai băgat toate mizeriile în el, urlă că medicii nu sunt buni, că vrei să ieși din spital ca nou, dar medicii sunt ai dracului și nu te pot face ca nou. Ce ghinion, nu-i așa? După 20 de ani de fumat, ai cancer pulmonar. În ăștia 36 de ani pe care i-am trăit, am învățat (pe propria piele) un lucru: pentru orice greșeală pe care o faci, plătești. Nu contează că n-ai știut, că ai fost naiv, că ai avut intenții bune. Greșești=suporți consecințele. Pac, te taxează viața fără nicio milă. Pentru mine, recunosc, rămâne un mister cum pot oamenii să fumeze. La 16 ani am fumat prima țigară. Mi-a venit să vomit. M-am mai prostit eu în decursul timpului cu câte o țigară, dar de fiecare dată era aceeași senzație, băi ce gust mizerabil, atât zicea mintea mea. Cu alcoolul e o poveste mai lungă, singurele care mi-au plăcut au fost vinul de casă și lichiorurile dar beau alcool foaarte rar și foaaarte puțin (de exemplu două guri de vin la Revelion și restul de pahar lăsat de-o parte). Mereu m-a enervat starea de amețeală pe care o dă alcoolul și vreau să funcționez pe coerență maximă și sistemul meu nervos să fie în cea mai bună stare, vorbit coerent, gândit coerent, mers coerent. Nu mi-a dat Dumnezeu un corp ca să bag în el otrăvuri până ce ajung să sprijin gardurile. A, că vezi reclame la băutură sau la țigări, e logic, trăim într-o lume în care unii sunt șmecheri și îți vând otravă frumos ambalată, ca să facă bani.

Eu n-aș spune vreodată cuiva să nu mai bea sau să nu mai fumeze. Să facă fiecare ce vrea. Bea, fumează, droghează-te, dacă-ți place, treaba ta. Bagă în tine mâncare până te rostogolești, bagă sucuri ieftine până faci diabet, it’s not my business. Cu ce drept să-i spun altuia cum să trăiască? Nici mie nu-mi convine să-mi dea lumea sfaturi. Din cauză că în cluburi s-a fumat mult timp, eu nu prea am fost în cluburi sau baruri. Și din cauză că știam că acolo se și bea și, dacă mai mergeam, mă agățau diverși tipi băuți, ceea ce mi se părea respingător. Pe mine nu mă interesează ce căcat de obicei e, sau ce normalitatea lui pește prăjit se consideră că e ok, ca un bărbat să fumeze sau să bea. N-ai autodisciplină și nu-ți respecți sănătatea, n-o să ai o relație cu mine. Eu n-o să stau să umblu prin spitale cu tine, că ai făcut ciroză, ulcer sau cancer pulmonar, când am putea fi pe o plajă, în concediu. Nu sunt infirmiera unui inconștient, am o viață de trăit. Da, sunt singură, da, e greu, da, îmi asum. O să mor singură, dar eu niciodată n-am dus de o aripă un bărbat băut, după vreo petrecere. Am fost odată la un Revelion, a băut un tip până când l-au trezit cu palme și apoi am plecat cu el și cu iubita lui, cu 311, că stăteam în același cartier cu ei, și el făcea mișto de lumea din autobuz iar ea tot încerca să-l oprească. Între timp s-au și căsătorit. Miturile idioate din țara asta, că trebuie să accepți un bărbat care bea, fumează sau te înșală, măcar una din astea, că altfel rămâi singură. OK, rămân singură. Adjudecat. Poate că ar fi decent să trecem odată de miturile ultra vechi și ultra idioate că bărbații sunt alcoolici/ fumători/ curvari/ bătăuși. Dacă aș fi bărbat, pe mine m-ar deranja foarte tare să li se pară normal sau chiar obligatoriu unora să fiu la nivelul ăsta de ratare, ca și cum asta ar fi o definiție a masculinității. De-asta au murit în condiții jalnice unchiul și străbunicul meu, la fel ca mulți alții, pentru că tovarășii lor au râs de ei că nu sunt bărbați dacă nu beau sau dacă nu fumează și au băgat în ei tot felul de otrăvuri, până la dependență, ca să demonstreze ceva. Dar, din fericire, nu toți bărbații au obsesia apartenenței la grup și nu se zbat să fie ca ceilalți neapărat, la fel cum nu toate ne machiem/ botoxăm/ umblăm pe tocuri doar pentru că…femei. Că tot am ajuns la asta, așa cum pentru unii definiția bărbatului este grobian fumător alcoolic, definiția femeii este păpușă plină de vopseluri și de bijuterii. Și cel mai grav e că sunt setați că feminitatea e definită de ființe gen videochat, de nu le mai scoți asta din cap. Dar asta e altă discuție.

%d blogeri au apreciat: