Momente

Cum e viața…Cu un an în urmă, mă pregăteam să-mi cumpăr o garsonieră. Acum, mă pregătesc să mă mut. Pentru mine, ceea ce am pățit cu casa aia, a fost dovada a câtă miezerie poți suporta în orașul ăsta. Agenta imobiliară  mi-a prezentat casa super frumos și, într-adevăr, mobila și finisajele erau tare frumoase, pentru ca apoi să aflu că în blocul ăla se trezeau oamenii cu gândacii pe față, în gură, în oalele cu mâncare. Și, deși am încercat fiecare sursă de apă la vizionare, după mutare, trăgând de câteva ori apa la wc când am făcut curat, am văzut că-i o conductă spartă, iar vecinul de jos mi-a zis „Doamnă, să nu mă inundați și dvs. de câte ori m-a inundat fostul proprietar, că de-aia a vândut-o, conducta aia cred că nu se va putea repara vreodată.” Iar administratorii de bloc, niște escroci care nu afișaseră întreținerea de 6 luni, dar toată lumea achita la mica înțelegere luna în curs, cât ziceau ei că ar face. Un bloc întreg cu niște idioți de oameni care achitau la întrețiere cât li se spunea ochiometric că face și care acceptau să nu se fi făcut dezinsecție de ani de zile. Coșmarul vieții mele a fost casa aia. O lună jumate cât am fost proprietară, mi-am iubit statutul de chiriașă la care încă nu renunț. Simt că mă ia alergia la gândul să-mi cumpăr casă. Dacă vreți să vă cumpărați casă, sunați la toți vecinii, mergeți să cunoașteți administratorul de bloc, orice chichiță, orice eventuală problemă, fiți curioși și persuasivi ca niște copii. Mie mi-au ieșit pe ochi boemia și graba cu care am ales. A fost o situație din care, până la urmă, numai Dumnezeu cred că m-a ajutat să ies cu bine, dar când mă mai întreabă cineva dacă nu vreau totuși să îmi cumpăr o garsonieră, îmi vine să mă ascund în primul dulap, precum copiii de grădiniță.

Pe 31 iulie, cel târziu, trebuie să mă mut. Îmi caut de 3 săptămâni și am avut un uriaș ghinion până acum. Multă lume neserioasă, te cheamă la vizionare și apoi se răzgândesc sau nu mai dau niciun semn când trebuie să te sune ca să stabiliți unde vă vedeți. Fumători, zici că toți fumătorii s-au adunat să-mi facă mie oferte de apartamente, când eu am astm și îmi vine să vomit și de la aburul de fandoseli electronice, de alea cu fum, nu mai zic. Posesoare de pisici iar eu sunt alergică la pisici. Jegoase, am fost într-un apartament atât de împuțit încât mi s-a făcut greață de cum am intrat și am simțit mirosul de ulei stătut de la bucătăria mizerabilă. Eu mă simt în stare să mă iau la bătaie cu jegoșii, nu suport gândul că mai stau cu toate jighimelele care nu-și duc gunoiul, nu-și spală vasele, trăiesc ca niște animale. Am senzația că nu voi reuși să mă mut și că pe 31 iulie, când va trebui să predau cheia de aici, mă voi volatiliza, cu tot cu bagaje, ca și cum n-aș fi fost și pentru mine nu s-ar mai fi găsit o cameră în București. Din 2012 stau în sectorul 3. Au fost 5 mutări. Dristor, Dristor, Dristor, Grigorescu, Titan, cu o mică pauză de Colentina în 2012, dar n-o mai iau în calcul. Simt că singurul loc în care mai pot sta în București e sectorul 3. Dacă plec din 3, cred că plec și din București. Tot restul zonelor din București mi se par sinistre în comparație cu asta. Exceptându-le pe cele elegante, Cotroceni, Kiseleff, dar eu vorbesc de cartiere în care îmi permit să stau, astea de oameni simpli. Sunt atât de obișnuită cu sectorul 3, încât efectiv nu mă văd plecând de aici. Oricât de șpăgar și panseluțar și nu știu cum ar fi Negioță, spre deosebire de alte zone, aici se fac chestii și e curat. Nu știu care sector are blocurile reabilitate în ritmul de aici. Sunt zilele astea într-o stare de năuceală de nu mai știu de unde să apuc lucrurile și unde să le termin. Ambele mele colege s-au mutat, intru în camerele care au fost ale lor și îmi dau seama că tocmai s-a terminat o perioadă minunată din viața mea. Într-o seară trecută mă întorceam din IOR, eram aproape de ieșire, în dreapta mea era bazinul unde am fost prima oară la cursul de înot, la Dante, 3 luni, și în stânga cel la care am reușit să înot, la Hamburg. Momentan sunt în pauză de înot pentru că am tendinită din cauza unor probleme vechi la un șold și sunt pe kineto și investigații (nu se putea să fie 2019 și să nu-mi meargă chiar toate prost). Și văzând bazinele, locurile din care am amintiri atât de frumoase, obișnuită să le văd mereu când mă plimbam prin parc, mi-am dat seama că tot echilibrul, toată familiaritatea pe care o am cu locul ăsta, e pe cale să se piardă dacă plec în Militari sau Colentina sau Berceni. M-a uimit senzația, pentru că eu nu mi-aș fi imaginat că m-am atașat de vreun loc din București. A fost un moment căruia nu știam cum să-i fac față și la ce să mă gândesc. Și nu e ca și cum aș fi la piață să cer un kil de roșii sau de mere, pentru că asta vreau. Aș vrea să cer cuiva o cameră la Dristor sau Grigorescu dar n-am cui. Iar chestia asta mi-a dat o asemena stare, încât îmi vine întruna șă plâng. Îmi dau lacrimile la serviciu, în metrou, pe stradă, îmi vine să iau oamenii în brațe și să plâng. Dar n-am cum. Ieri mi-a venit menstruația. Azi m-a durut burta, m-a durut mijlocul, m-au durut ovarele, mi-a fost o greață oribilă, de mult nu mi-a mai fost așa rău. Când vine, am și o nevralgie cluster pe jumate de cap, lună de lună. Nevralgia cluster e pe locul 2 ca intensitate a durerii, după durerile de naștere. Iar eu o fac lună de lună și niciun medic nu mi-a putut da tratament, nu există. Nici nu știam azi ce mă durea mai întâi. Mă întrebau colegii ce am și le ziceam că mi-e rău, atât. Eu sunt destul de vorbăreață și dacă am probleme, pot povesti tuturor. Unde găsesc un om dispus să mă asculte, descarc sacul. Acum simt că nu pot spune nimănui ce simt, nici măcar celei mai bune prietene, nimănui. Nu-mi pot găsi cuvinte, nu pot să vorbesc despre cum îmi e zilele astea, poate și pentru că aș începe să plâng. Eu sunt și genul de om care riscă până la un nivel la care alții n-o fac și mi-e greu să explic de ce iau anumite decizii. Adică alții, în locul meu, până acum s-ar fi mutat în prima cameră disponibilă fie că era Crângași, Titan, Berceni sau mama dracului, doar ca să nu-i prindă 1 august pe aici și să nu fie dați afară, cum a făcut colega mea care a zburat la prima babă care avea o cameră de închiriat. Eu, după 36 de ani de viață, am înțeles că dacă te mulțumești cu puțin, viața va avea exact puțin pentru tine. Sunt visătoare și încăpățânată și voi aștepta până va apărea locul care să-mi placă. E 15 iulie, nu e 25, nici 29. Când aveam 26 de ani, eram studentă în anul 4, și gazda m-a dat afară cu termen de 5 zile, de nu mai știam cum și pe unde să duc bagajele, unde o să stau și cum să-mi strâng tot, n-am murit și n-am stat pe drum. Experiența de atunci face ca la 36 să am răbdare, chiar dacă unii zic că nu mai am timp și ar trebui să mă mut deja. Nu mă opun stării oribile de acum, cu tot cu tristețe, cu nevralgie, cu dureri, plâns, greață și tot ce mai am, pentru că a mă opune ar fi încă un efort ce m-ar zobi complet. Nu poate fi omul toată viața fericit, mai sunt și momente nașpa. Sunt obișnuită cu momentele grele și am învățat că atunci când cazi în viață, e ca la bungee jumping. Lasă-te să cazi cu toată greutatea pentru că forța cu care te-ai dus în jos, e cea care te va propulsa când revii. Când cazi pe gheață, dacă te opui, se fracturează ceva. Dacă te lași bolovan, nu se rupe nimic. Rar am fost mai praf ca zilele astea. Dar iau situația ca atare. Habar n-am unde o să fiu peste o lună și ce o să fac. Dar cine îmi garantează mie că mâine la ora asta n-o să fiu într-un sertar frigorific la morgă? De-asta nu sunt omul planurilor mărețe. Pentru că de multe ori, urmărirea planurilor pe zeci de ani, ne ia din farmecul zilei de azi. Cum să vă spun…nu doresc cuiva  zile cum trăiesc eu săptămânile astea. Să vă apere Dumnezeu de momente de-astea. Să aveți un loc al vostru, să aveți alături oameni care să vă iubească, să n-aveți nevralgie cluster, să fiți fericiți.

 

 

%d blogeri au apreciat: