Cei care pleacă, cei care rămân

Pe la 8:15 plec spre serviciu. Am ajuns azi în stația de metrou pe la 8:25, ca de obicei și, văzând cum se înghesuiau oamenii să urce în tren iar alții au rămas pe peron, mă gândeam că iar are metroul defecțiuni tehnice, cum au destul de des în ultima vreme. M-am așezat și eu cuminte la peron așteptând și am auzit anunțul că din cauza unei sinucideri, tenurile au întârziere. Într-un final a venit și trenul, am prins și loc pentru că plec de la 1 decembrie și îl iau destul de liber dar deja de la Dristor abia dacă se mai putea urca, era o căldură și o aglomerație de mă uitam cum curgea apa pe cei care stăteau în fața mea înghesuiți, în picioare. La Unirea m-am ridicat și m-am apropiat de ușă pentru că urma să cobor la Eroilor și n-aș fi vrut să rămân prinsă în înghesuiala aia. Cum stăteam eu așa atârnată de un mâner, auzeam oamenii vorbind în jurul meu că s-a sinucis un bărbat la Izvor, alții auziseră că la Păcii dar chiar nu mă privea, fiind convinsă că în orice stație ar fi murit omul, deja s-au șters toate urmele, au plecat toți și nimeni nu și-ar mai putea da seama unde a fost. Gândindu-mă eu așa și privind în gol pe geam, am ajuns la Izvor. Exact în dreptul ferestrei pe care mă uitam, când a oprit trenul în stație, 2 polițiști  plimbau o banderolă lungă care limitează accesul, o femeie de serviciu cu mănuși în mâini storcea un mop într-o găleată, alte femei de serviciu mișunau pe acolo iar din loc în loc fluturau, întinși pe peron, saci negri mari, dintre care unul destul de voluminos. În momentul ăla am simțit că o să leșin. M-am uitat din reflex la bărbatul de lângă mine, să-mi dau seama dacă mă poate ține când aș fi căzut. Nu am leșinat dar mi-a fost foarte rău până am ajuns la serviciu. Nu vă pot descrie cum e momentul în care vezi așa ceva. Având în vedere prin ce trec zilele astea, ar fi fost ultimul lucru de care aveam nevoie.

Una dintre cele mai mari dorințe ale mele este să nu văd vreodată pe cineva căzând în fața metroului sau să îmi găsesc vreo cunoștință sinucisă. Ar fi un moment care mi-ar rupe viața în două și recuperarea psihică mi-ar lua mult. Una dintre colegele de serviciu mi-a povestit că azi ea mersese și mai devreme spre serviciu, prinsese exact momentul de maxim blocaj după sinuciderea omului (recunosc că eu cred că a căzut, nu că s-a sinucis) și a fost nevoită să mergă pe jos de la Unirii până la Izvor. Când a coborât la Izvor în stație, a trebuit să se dea la o parte, ca și ceilalți călători de pe scară, pentru că tocmai urcau pe lângă ei cei de la descarcerare cu mortul în sac iar în stație se curăța peronul, polițiștii măsurau hainele omului întinse pe peron și diverși curioși făceau poze. La fel ca mine, spunea și ea că nu înțelege de ce Metrorex nu închide stația până ce se curăță și ultima urmă și lasă călătorii să intre în așa condiții. Mi se pare de minim bun simț și respect față de mort și față de călători să fie discreție. Orice psihopat idiot nu ar trebui lăsat să vadă mortul ca să nu pozeze hainele și sângele și tot ce mai e pe acolo (cât de cretin să fii încât să faci asta?) iar oamenii care sunt în situații de mare stres sau cu stări depresive pot fi foarte puternic afectați. Iar dacă îți leșină un călător (cum era să pățesc eu), se îngreunează circulația pentru că trenul stă în stație până i se acordă un minim ajutor. Nu mi-aș fi imaginat că nu există la metrou regula asta de bun simț.

De fiecare dată când se vorbește despre o sinucidere, toată lumea aduce în discuție doar depresia, stresul, suferința, durerea sinucigașului. Pe nimeni nu am auzit vorbind despre imensul șoc la care e supus cel care îl găsește mort. Am cunoscut oameni care și-au găsit rudele sinucise și momentul ăla i-a nenorocit pentru ani de zile. Un unchi al meu și-a găsit fratele spânzurat și a făcut o depresie de era să moară și el, ajunsese scheletic și plângea mereu, i-a trebuit un tratament psihiatric serios ca să-și revină. Am cunoscut o doamnă care își găsise iubitul sinucis în casă și șocul a fost atât de puternic încât s-a îmbolnăvit instant de inimă și tot restul vieții urma să și-l petreacă numai în tratamente cardiologice. Cei care îmi citiți blogul, știți că am avut o depresie cruntă (agravată de un tratament aiurea) și am fost pe muchie să mor în 2015. În zilele în care mă luptam din toate puterile cu tendința de a mă sinucide, unul dintre lucrurile la care mă tot gândeam era că îi voi face praf viața celui care mă va găsi. Pe lângă instinctul de conservare care m-a salvat, a fost și dorința de a nu face un rău atât de mare altui om. Am un altruism prostesc pentru vremurile astea egoiste în care trăim, dar altruismul meu a fost unul dintre lucrurile care m-au ajutat să supraviețuiesc. N-am vrut să fac atâta rău altui om. Din păcate, trăim într-o țară în care tulburările psihice încă sunt stigmatizate și nu sunt tratate ca orice altă boală. Orice om ajuns în situația de simți că vrea să se sinucidă, trebuie să știe clar un lucru: 112, e o urgență, e nevoie de ajutor, vine ambulanța, intră pe tratament psihiatric, apoi psihoterapie și e salvat. Așa cum o mână tăiată e o urgență de moarte și trebuie chemată salvarea, și tendința de suicid e o urgență de moarte și trebuie ajuns la spital. Nu stai fără să ceri ajutor până mă aduci pe mine în situația să leșin când văd cum îți adună femeile de serviciu sângele pe peron la Izvor. E cale de scăpare și se poate oferi ajutor. Nu trebuie să se ajungă la suicid. Am observat în timp tendința oamenilor de-a se simți neputincioși în fața unei sinucideri, ca și cum nimic nu s-ar mai fi putut face pentru omul ăla că oricum s-ar fi sinucis, nu mai vroia el să trăiască și aia e. Nu-i așa. Depresia e o boală care îți afectează creierul până pierzi și instinctul de conservare și nu te mai temi de moarte. Nimeni nu se trezește, om sănătos, într-o dimineață și zice „Viața e grea, hai să mă sinucid.” E vorba de o boală care poate fi tratată și, cu riscul de a greși, spun că oamenii se sinucid și din neglijența rudelor care ignoră toate simptomele depresiei până când nu se mai poate face nimic. Psihiatru, psiholog, chemat salvare, mers pe jos la Obregia și căzut la pământ de durere în camera de gardă, orice, dar să nu mori. Cred că o să am coșmaruri în noaptea asta, sunt și singură în casă, și într-una dintre cele mai grele perioade pe care le-am trăit. În primul rând, sper din tot sufletul ca depresivii să conștientizeze, pe lângă gravitatea bolii, și faptul că poți cere ajutor ca să nu ajungi într-un punct extrem și (cu slabe șanse) sper ca Metrorex să nu mai pună călătorii în situații ca cea de azi. Este groaznic. Trebuie neapărat montate panouri în stații la metrou, nu doar pentru a preveni sinuciderile, ci și accidentele sau situații cum a fost cea cu fata împinsă pe șine. Eu era să cad de  2 ori de  pe peron (o dată m-a împins din spate cineva neatent exact când intrase trenul în stație și m-am oprit fix la marginea peronului și mi-am recăpătat echilibrul când trenul era în viteză chiar în dreptul meu). Trebuie montate panouri, ca în orice țară civilizată. Poate omul de azi chiar a căzut.

 

 

Un gând despre „Cei care pleacă, cei care rămân

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: