4 ani

Am intrat un pic pe blog ca să arunc un ochi pe vizualizări și am văzut o notificare. Credeam că e un like sau încă un follower, ca de obicei. De fapt era un „happy anniversary” de la WordPress. Blogul meu are 4 ani, am scris primul articol pe 6 august 2015. Îmi amintesc perfect ziua aia. Era înfiorător de cald, lucram pe-atunci part time, seara, și ziua eram acasă, locuiam într-o vechitură de apartament, peste drum de ceea ce urma să fie Park Lake și nu-mi puteam scoate rufele din mașina de spălat pentru că luase foc priza în timp ce mașina spăla. Seara a schimbat priza iubitul colegei mele de apartament. 4 ani. N-am  crezut că voi putea scrie atât.

Am recitit în seara asta câteva dintre articolele precedente și am ajuns la cel în care spuneam că nu vreau să plec din sectorul 3, vreau să cer cuiva o cameră la Dristor sau Nicolae Grigorescu, dar nu am cui. Când am scris acea frază, m-am gândit că dacă n-ai cui cere ceva, îți rămâne doar să-i ceri lui Dumnezeu. Cum eu sunt cu rugăciunea așa cum sunt joggingarii cu alergatul prin parc dimineața, o obișnuință, am început să mă rog exact așa, zilnic „Doamne, vreau o cameră la Dristor sau la Nicolae Grigorescu, să fie în bloc de 4 etaje ca să nu suport toată duhoarea de la ghenă, să fie la etajul 4, ca să nu mai stea deasupra toți dubioșii care să-mi facă noaptea gălăgie, să nu fie cu animale, fumători, mizerie  și putori de pițipoance.” Mai aveam o săptămână până să mă mut și eu nu găsisem cameră. Ce plâns, ce supărare, nu vă pot spune. Și s-a întâmplat că cineva mi-a răspuns foarte frumos într-o zi la un anunț pus de mine pe un site de chirii. Camil Ressu, între Dristor și Grigorescu, etaj 4 din 4, fără fumători, fără animale, fără mizerie iar colega nici măcar nu are fb, deci fără pițiponceală. M-am mutat sâmbătă, mă duc frumos dimineața la metrou la Dristor, am trecut în seara asta, în drum spre casă, pe la piața Râmnicu Sărat și am luat un pepene, traversez strada și merg în IOR,  sunt o mare doamnă-n viață. Cred că e singurul lucru bun care mi s-a întâmplat în 2019. Pur și simplu am crezut prostește că voi găsi ceva în zona asta. „Cere și ți se va da, bate și ți se va deschide.” Nu sunt religioasă, dar unele lucruri spuse de Iiusus sunt geniale și merită aplicate. Am căpătat acest obicei al cererii după ce am urmărit la o biserică presbiteriană predica unui pastor coreean, soțul doamnei care mi-a predat coreeană când am făcut cursul, ei țin slujbe într-o biserică la Mihai Bravu. Într-o duminică, despre asta a predicat, cererile către Dumnezeu. Și spunea „Când crezi că nu poți singur, cine te ajută? Dumnezeu. Când ai nevoie de sprijin, cere-i lui Dumnezeu. El aude orice strigăt de ajutor. Când îți arde casa, zici în șoaptă să vină pompierii? Nu. Strigi după ajutor. Când ai mare nevoie de ajutorul Domnului, strigă: <Doamne, ajută-mă!>” Și tot repeta cuvintele astea, mi-l amintesc cum striga „Doamne, ajută-mă!” Asta era cu vreo 2, 3 ani în urmă și am aplicat sfatul lui în cele mai grele momente. Când simțeam că nu mai pot, ziceam „Doamne, ajută-mă”, și unele dintre rezolvări pot spune că au fost uimitoare. Uneori așa adorm, zic „Doamne, las toate grijile în seama ta, tu dai sens la tot și găsești o rezolvare.” și adorm instant. Cred că e vorba de pasarea problemelor în subconștient. De fapt, unii susțin că Dumnzeu și împărăția cerurilor de care vorbea Iisus, ar fi subconștientul. El e mereu treaz, el mereu veghează.

Am avut o săptămână foarte grea, am împachetat și despachetat la bagaje de n-am mai știut de capul meu, starea de sănătate a mamei mele s-a agravat brusc și a trebuit să iau o decizie care mi-a rupt sufletul. Refuză de ani de zile orice medicație iar acum are momente de halucinații și se rupe treptat de realitate, dar pentru că legea nu permite spitalizarea forțată decât dacă e agresivă sau complet incoerentă, eu sunt în continuare în imposibilitatea de a face ceva ca s-o ajut. Nu pot spune în ce hal am plâns și prin ce am trecut cu câteva zile în urmă. Și i-am spus că voi mai vorbi cu ea doar după ce mă va suna un psihiatru care-mi va spune că e la spital și că ia pastile. Mi-a spus că ea nu are nimic (veșnica ei placă) și că e alegerea mea dacă vreau s-o mai caut sau nu. Refuz să fiu fiica unei femei care nu se îngrijește. Nu știu ce se va întâmpla până la urmă. Probabil va merge la medic de dragul meu, ca să știm iar una de alta, probabil nu voi mai ști ceva de ea cu anii și mă vor chema rudele când va fi în ultimul grad și vom putea chema salvarea. Ea are medic, psihiatra care o are în evidență pentru pensia de boală, dar mi-a explicat femeia aia de nu știu câte ori, când o sunam disperată, că nu are acoperire legală s-o interneze forțat, chiar dacă vrea să-i facă un bine. Mi-e tare greu, îmi era în seara asta un dor de mama de parcă ar fi murit. Aș fi vrut s-o sun dar nu îmi încalc promisiunea. Dacă legea o lasă așa și nu poate fi internată forțat, e tot ce simt că pot face ca să ajungă la tratament. Nu aveți idee cât de grea este viața pentru aparținătorii schizofrenicilor. E o durere uriașă. Nu poți vorbi cu nimeni pentru că oamenii judecă și cred că e ceva ereditar și că sigur ești și tu un nebun, un scrântit, etc. Nu poți face mai nimic pentru că doar când e în ultimul hal îl poate lua salvarea iar după o internare, iar nu iau tratamentul unii dintre ei, și iar îi iei cu salvarea și poliția și iar nu mai iau tratamentul și uite așa te chinuie până mor. Ce ridicol, să port atâta grijă unei femei care nici măcar nu a vrut să mă aibă și care a considerat că fără mine ar fi avut o tinerețe mai ușoară. E foarte greu pentru copilul unui schizofrenic pentru că oamenii cred că boala e ereditară, dar și pentru că un om cu probleme psihice grave nu pate fi un părinte responsabil, oricât ar vrea. În casa noastră au fost unele momente crunte în decursul copilăriei mele, când mama avea căderi. Îmi amintesc odată, eram în liceu, mama a venit de la cumpărături, a scos niște cașcaval, l-a tăiat pe o farfurie și când am vrut să iau, a zis „Nu. Eu nu am bani să îți dau și ție de mâncare. Dă-mi bani, dacă vrei.” Eu neavând serviciu, am luat din hol portofelul bunicii, i-am dat mamei 2 lei și am putut lua din cașcaval. A doua zi spunea că nu-și mai amintea nimic. De momentele de agresivitate nici nu vreau să-mi mai amintesc, câte palme și urlete am suportat din senin. Toți anii duși așa au pus piatra de temelie pentru depresia mea din 2014. Pentru că tata  și-a pus coada pe spinare și a dispărut de cum m-am născut eu și ea a fost diagnosticată, pentru că nu am frați, eu trebuie să duc tot, până moare. Asta e pe principiul „De ce eu?” dintre atâția oameni născuți pe lumea asta în 1982.

 

 

%d blogeri au apreciat: