Inundație la Veneția

Am văzut mai devreme un clip filmat cu 2 zile în urmă la Veneția. Mare inundație și, cu doi ani în urmă, la începutul lui noiembrie, eram acolo, pe străduțele alea unde acum umblau oamenii cu apa până la genunchi. Veneția mi s-a părut o căzătură de oraș. Poate din cauză că am văzut-o pe ceață, pe vreme mohorâtă, și am înțeles că pe soare e cu totul altfel. O fi. Dar mie mi se pare că orașul ăla se duce pe copcă rapid, e bunica moartă pe care italienii o țin la geam ca să-i ia pensia. Clădirile, vechi, sunt într-o degradare și o părăsire ce dau un aer de tristețe în oraș, tot felul de chinezării la tarabe și-n magazine strică toată boemia, singurul loc care m-a impresionat a fost ieșirea din Piața San Marco, la cheu, în fața palatului dogilor, unde sunt legate gondolele, îmi amintesc ca acum ce sentiment am avut când le-am văzut, una lângă alta, legănându-se ușor pe mare, cu ceața plutind peste ele.

De când eram copil, visul meu a fost să merg la Veneția. După Revoluție, când am putut vedea și altceva la tv decât comuniști, am văzut un documentar despre Veneția. Am fost fascinată. Mi-am zis că acolo vreau să merg, dintre toate locurile din lume. Prin anii 2000, am văzut un alt documentar care spunea că orașul se scufundă și că ar putea dispărea în 50 de ani. M-am gândit că în următorii 50 de ani trebuie să ajung acolo. Am fost în 2017 și n-a fost chiar așa grandios și frumos pe cât mă așteptasem. Mi-am dat seama că pierdusem cei mai frumoși ani ai Veneției și am ajuns într-o vechitură de oraș. Plus că venețienii mi s-au părut aroganți, neprietenoși, a fost un chin să putem găsi toalete, am avut peripeții ca să putem face pipi undeva și pe ceața aia rece eram vai de noi. În București, în orice hotel sau bar am intrat și am cerut voie să merg la toaletă, mi-au permis. Acolo era imposibil. Așa e cu realitatea și imaginația, de multe ori nu se potrivesc. După ce m-am întors, mă tot gândeam „Doamne, de ce n-am prins eu anii 1500-1600 când la Veneția era frumos și nu erau chinezării, mii de turiști, și toate clădirile alea erau noi și frumoase? Când pe străzi se plimbau oameni bogați, cu haine extravagante și totul era așa de nou și de elegant.” Și tot gândindu-mă eu așa, într-o noapte am avut un vis. Eram iar la Veneția dar prin 1500. Mergeam pe o stradă și toate acele clădiri erau frumoase, luminoase, nu dărăpănăturile de azi. În jur, oameni cu  haine scumpe și elegante, de toate culorile, rochii de catifea, mantii, coafuri sofisticate, unii aveau măști, doamne grațioase coborau din gondole.  Și mi-am zis „M-am întors în timp, pe bune, m-am întors în timp, nici măcar curent electric nu e și oamenii ăștia nici nu-și imaginează cum va fi lumea din care vin eu acum.” Eu aveam hainele mele obișnuite și cei din jur au început să mă remarce și ziceau „Uite, femeia asta a venit din viitor!” Ei ziceau în italiană dar pentru că în vise totul e posibil, înțelegeam ce vorbeau. Se dădeau uimiți la o parte când treceam și păreau bucuroși și un pic speriați să le iasă în față cineva din 2017. Mergând eu așa, fericită că văd acel oraș în culmea gloriei lui, am trecut pe lângă 3 menestreli care cântau așezați lângă o clădire. Unul dintre ei s-a ridicat, era un tânăr de vreo 27 de ani, cu un costum de catifea verde și cămașă albă cu mâneci bufante. Avea în mâna dreaptă o mandolină, purta barbă scurtă și părul ondulat era pieptănat pe spate. A venit în fața mea și a început să cânte vesel și plin de energie o serenadă, ceva frumos și toată lumea s-a oprit și se uita la noi. Eu mergeam încet pe cheu, pe marginea apei și el, în fața mea, mergea cu spatele și-mi cânta. Când deschidea gura, îi vedeam dinții albi și frumoși, mă uitam la ochii lui căprui expresivi, la gestica mâinilor, la cum flutura mâneca bufantă a cămășii un pic prăfuite când deschidea brațele ca și cum ar fi vrut să mă cuprindă și la catifeaua uzată a costumului. Eram foarte fericită și-mi amintesc și acum totul atât de clar, încât mă bucur că am avut ocazia măcar în vis să trăiesc acel moment al întoarcerii în timp. Visul meu a continuat cu un salt în timp cam prin 1960, tot în Veneția, dar cu o atmosferă complet schimbată. Era vară, nimic nu mai avea farmecul din 1500, lumea era mai grăbită, femeile purtau rochii simple și lejere, eu reușisem, nu știu cum, să nimeresc într-un apartament după ce urcasem scările unei clădiri. Se pomeniseră oamenii cu mine în bucătărie, într-un decor simplu, cu lumina caldă și puternică ce bătea de afară printr-o perdea mată, un bărbat în maoiu alb stătea la masă, iar soția lui trebăluia prin casă. I-am întrebat cum să ies de acolo dar n-am mai așteptat răspunsul și am mers la fereastră, am trecut de pervaz și m-am prelins pe fațada clădirii până în stradă. Trecătorii se uitau uimiți la mine și ziceau „Uite, o femeie care a venit din viitor, a ajuns la noi pe stradă.” Nu mi-a plăcut prea mult Veneția din 1960 și visul meu s-a terminat. Să visez așa ceva a fost o bucurie aproape la fel de mare ca ziua petrecută la Veneția.

Italia e foarte îmbătrânită. Sau cel puțin asta am văzut eu în cele 3 orașe în care am fost, Bologna, Florența și Veneția. Mi-a spus în 2016 un italian venit în România cu Erasmus „La noi pe stradă nu o să vedeți copii, așa cum sunt la voi. Nu avem copii. În curând, dacă nu se face ceva, vom fi o țară de bătrâni.” Într-adevăr, în Bologna, unde am ținut cont de afirmația lui și am urmărit, nu am văzut copii. În Italia, umbra trecutului lor cultural glorios, extraordinar, acoperă tot. În Florența, de exemplu, ai senzația că Michelangelo, Dante, da Vinci și alții ca ei,  deși morți de sute de ani, domină toată forfota aia de omuleți care există și ei prin oraș. Acolo simți ce s-a dus, ce este și, mai rău, ce vine. La Bologna am intrat într-un internet cafe să printăm cărțile de îmbarcare pentru întoarcere. Patronii erau niște asiatici și locul era murdar și dezordonat ca toate internet cafeurile infecte și înghesuite din orașul ăla, în care vezi asiatici morocănoși și negricioși. Cât a printat prietena noastră, ceilalți ne-am așezat pe scaune. Uitându-mă la oglinda mare din fața mea și la celelalte două oglinzi din lateralele ei, cu mici etajere in dreptul lor, mi-am dat seama că acolo fusese o frizerie. Le-am zis „Uite, aici a fost o frizerie!” și au început să glumească despre coafuri. Mă uitam la ramele oglinzilor, de lemn, vechi, uzate de timp, la pereții murdăriți și la pardoseala tocită și mi-am dat seama că frizeria aia prinsese unii dintre cei mai frumoși ani ai Italiei, ai Occidentului. ’80-’90, Toto Cutugno, Adriano Celentano, femei elegante, bărbați politicoși, lume relaxată, altă viață. Gândindu-mă la asta, am avut senzația că dacă aș începe să plâng de părere de rău, acolo m-ar fi prins seara, plângând. Nu am mai întâlnit om ca mine, care să sufere atât pentru că lucrurile se schimbă, lumea se degradează și tot ce-i mai frumos s-a dus. Și faptul că eu îmbătrânesc e pentru mine o durere de nedescris. Nimic nu mă îngrozește mai tare ca degradarea. Moartea e lux comparativ cu decrepitudinea. Odată, când eram mică, să fi avut vreo 6 ani, m-a surprins mama plângând încet în sufragerie, m-a luat în brațe și m-a întrebat ce am. I-am spus „Îmi pare rău că fiecare zi pe care o trăiesc e mai aproape de momentul în care o să mor. Toți o să murim și, în fiecare zi, și eu, și tu și Adi și Cătă (ei erau verii mei) ne apropiem de moarte.” Îmi amintesc cum mama mă mângâia pe cap și-mi zicea „Dar tu ești copil, nu trebuie să te gândești tu la moarte, ce-i cu ideile astea? Ești așa de mică și până o să mori mai e așa de mult!” E nasol să ai un părinte care să nu facă față trăirilor tale și cred că e nasol să ai un copil ciudat cum eram eu. Uneori, când eram mică, acasă, lăsam de-o parte jucăriile, mă retrăgeam într-un colț sau mă lipeam cu spatele de un perete și mă gândeam cât de mult îmi doream să plec din casa aia și să mă întorc de unde am venit, ca și cum aș fi fost doar în vizită acolo. Dar oare de unde venisem? Nu-mi puteam aminti. Totul era atât de străin, de neprietenos, chiar dacă era o casă curată, mare și luminoasă. Nu era casa mea. Chiar și cel mai mic copilaș, simte dacă nu e dorit. Nu va bazați atât de mult pe ce știu sau nu știu copiii, pentru că ei simt.

Ca să închei tot în ton de inundație, mai povestesc un vis al meu din perioada facultății. Erau primii mei ani la București și visam marea foarte des, a fost o desprindere foarte grea, care mă întristează și acum. Nu mi-e dor de familia mea vraiște, cât mi-e dor de mare. În vis mă întorsesem la Mangalia. Dar era după mulți, mulți ani. Nu mai aveam corp, ci pluteam prin oraș. Era o zi de vară însorită și senină, cum am prins atâtea în orașul meu frumos. Și am plutit spre mare, pentru că îmi era dor să o revăd. Când am ajuns la promenada de pe faleză, totul era sub apă. Malul mării nu mai era unde îl știam, ci era la baza hotelurilor de pe faleză. Nu-mi venea să cred. Treptele pe care coboram în copilărie la plajă, băncile de piatră de pe promenadă, la metri sub apa clară, ca în orașele pe care le descoperă cercetătorii în mare. Pentru că nu aveam corp, pluteam uimită deasupra mării, văzând cum razele soarelui cad ondulate pe trepte, filtrate de apă. Mă tot întrebam ce s-a întâmplat cu orașul meu și mi-am dat seama că totuși, am ajuns acolo după mulți ani, când nici generațiile născute după mine nu mai erau.

 

 

%d blogeri au apreciat: