Everybody hurts…sometimes

Când m-am gândit să scriu articolul ăsta, am avut din start în minte melodia celor de la R.E.M., „Everybody hurts”. Îmi doresc să scriu un articol despre solidaritate și empatie, pornind de la experiența pe care o trăiesc la serviciu, la fel ca mulți alții la locurile de muncă sau chiar în familie.

La mine la serviciu (o multinațională) vreo jumate dintre colegi au impresia că sunt cei mai ghinioniști, cei mai defavorizați, cei mai nefericiți din firmă, din țară, din Univers. Ei au probleme, alții n-au. Ei suferă, alții nu. Ei au salariu mic, alții sigur au salariu mare pentru că sunt niște pupincuriști, niște lingăi, niște căpușe lingușitoare. Rudele lor sunt bolnave, copiii lor au probleme, alții au familii perfecte. Nu știu dacă sunt așa din cauza unei educații proaste sau sunt răi de felul lor, dar parea nasoală e că genul ăsta de oameni caută să și facă viața grea celor pe care îi consideră ei avantajați pe nedrept de soartă. Dar toată lumea suferă. Chiar și omul cu cele mai frumoase haine, cu cea mai scumpă mașină, cu cea mai relaxată atitudine, suferă. Una dintre cele mai bolnave mentalități umane este „Sunt cel mai năpăstuit, uite, ce noroc au alții!” Fiecare om primește în viață porțiile lui de bucurie și de durere. Viața nu e despre a sta la umbra palmierului cu cocktailul în mână, ci despre efortul de a te menține deasupra unei mări de suferință. Indiferent cine ai fi. Trupul e suferință, nevoile și durerile trupești sunt suferință. Autodisciplina ne ține deasupra suferinței, nu norocul. Doar că unii stau mai bine cu autodisciplina, în timp ce alții cred că li se cuvine să fie răsfățații sorții.

Cine îmi citește blogul, știe cum e viața mea. Am 37 de ani și destinul meu, cel puțin până acum, a fost să n-am o familie (în adevăratul sens al cuvântului) și de la 15 ani stau cu chirie, de nu pot spune că am măcar o casă a mea. Nu am un partener, deși aș vrea să adorm și eu în brațele cuiva. Din cauza bolii mamei, plâng de ani de zile că n-o pot ajuta și bunul Dumnezeu știe în ce condiții va muri. 2019 e un an care efectiv m-a dărâmat, n-aș fi crezut că voi suporta atâtea fără să fac iar depresie dar cumva am reușit. Pe 20 decembrie am programare la o tomografie de nerv optic pentru că, la un control  de rutină, am aflat că la ochiul stâng mi s-a distrus o parte a nervului optic și, dacă am glaucom, trebuie să încep tratamentul până să pierd câmpul vizual. Nu doresc nimănui să treacă prin ce am trecut eu în 2019 (am scris puțin din august până acum pentru că am trecut prin niște momente crunte). Cu toate astea, sunt convinsă că nu sunt defavorizata sorții, ci că viața mea e bună. Pentru că orice om le are pe ale lui. Doar prietenilor apropiați le spun problemele mele și, în niciun caz, nu merg cu ele la serviciu. Nu suport mersul la serviciu cu papornița de probleme din viața privată și descărcatul ei aiurea. La birou sunt o persoană decentă, elegantă, care-și face treaba cât poate de bine, la ora 18:00 pleacă acasă și își vede de viață. Și mai am ceva care am observat că deseori calcă lumea pe nervi. Joie de vivre. Iubesc să trăiesc și mă bucur de orice lucru minor care consider că-mi face viața mai frumoasă. M-a prelucrat foarte bine psihologul după depresie, 2 ani, am mers și pe o autodisciplină la nivel spiritual (gratitudine totală față de darurile divine, începând cu faptul că trăiesc) și am momente în care mă vezi plutind într-o fericire copilărească sau entuziasmându-mă de lucruri pe lângă care ceilalți trec și se gândesc la ele doar când le simt absența. În felul ăsta, unii au tras concluzia că viața mea e perfectă. Că sigur am o casă frumoasă, un partener iubitor, o familie bună. Rezultatul e că încearcă să mă calce pe cap, doar ca să simtă că ei aduc echilibrul în lume și că toți suferă, nu doar ei. Adică îmi adaugă altă povară la asta pe care deja o duc, doar că n-o urlu în gura mare.

Una dintre pacostele firmei noastre este femeia de serviciu. O mahalagioaică semianalfabetă din Berceni, convinsă că noi suntem niște corporatiști bogați și râzgâiați, în timp ce ea este dezmoștenita sorții. Ce face ea ca să aducă echilibrul în lume? Ne bârfește pe unii la alții cu tot felul de minciuni, bucuroasă dacă ajungem să ne purtăm pică reciproc. Anul trecut am fost singura din firmă care i-a oferit un dar de Crăciun. A fost foarte bucuroasă, mi-a mulțumit emoționată iar anul ăsta a spus unora dintre colegii mei că ea m-ar fi întrebat ce salariu am, eu i-aș fi spus o sumă uriașă, cu vreo 50% mai mult decât am eu salariul de fapt, unii au crezut-o și au ajuns să mă urască într-un hal de nu mă mai salută. Niciodată nu i-am spus ce salariu am dar în mintea ei, o femeie singură la 37 de ani, așa optimistă și frumos îmbrăcată, e o răsfățată, nu o femeie serioasă ca ea, care toată viața a luat bătaie de la soț și a spălat wc-uri. Iar dacă ea crede că, spre deosebire de mine, a suferit în viață, trebuie să aducă echilibrul în lume. Eu nu sufăr, trăiesc pe un norișor pufos iar ea mă scoate din viața mea perfectă punându-mi colegii în cap. Dragii mei, toți putem face rău. Diferența stă în a alege să-l facem sau nu.

La 15 ani am plecat de acasă, la liceu în Constanța, apoi la facultate în București. Încă stau cu chirie și, dacă faceți un calcul, sunt 22 de ani de stat prin casele altora. Cămine, gazde, sharing. Am stat cu zeci de oameni străini. Cu ei împărțeam frigiderul, baia, cuierul din hol, pantofarul, aragazul, facturile la utilități. De la 1 octombrie stau cu o tânără de 28 de ani într-un apartament de 2 camere, la Dristor. Părinții ei sunt divorțați, după ani de certuri și neînțelegeri. Fratele ei are cancer și a stat cu el prin spitale când a făcut operația și tot tratamentul, îl iubește foarte mult și e îngrozită că va muri și e singurul ei frate. E o femeie calmă, relaxată, se îmbracă foarte curat și frumos. Când iese pe stradă, nu duce cu ea pe o pancartă povestea tristă din familia ei. În august și septembrie am locuit cu o femeie care folosea numai cosmetice de la Douglas, avea un salariu cu care își permitea o grămadă de lucruri, dar avea un trecut dramatic. Un tată alcoolic care le bătuse seară de seară pe ea și pe mama ei, ani de zile. Apoi un soț care o părăsise la 2 ani după nuntă, depresie la plecarea lui, tentativă de suicid, boli de nutriție, paranoia. O compătimeam sincer și am încercat s-o ajut, dar a fost imposibil de stat cu ea chiar și pentru simplul fapt că, oricât aș fi de rezistentă la lucruri stranii, când intram în baie și erau pe jos bucăți nedigerate din mâncarea pe care o vomitase chiar după ingerare sau stropi de caca pe wc și pereți pentru că lua pastile de slăbit care îi mitraliau intestinele, simțeam că nu voi mai putea eu să mănânc într-un mod sănătos. Dar nici ea nu ieșea pe stradă cu problemele pe o pancartă, era doar un om printre mii de oameni din metrou, din magazine, din birouri. Înainte stătusem 2 ani și 8 luni cu două fete, la Ozana. Despre una am scris mai mult, ajunsese la pocăiți, dintr-o familie ortodoxă dezorganizată, tot cu alcool, bătaie și lipsă de educație. Ar fi murit pentru Iisus dacă i-ar fi cerut pastorul, pentru simplul fapt că la biserică la pocăiți nimeni n-o bătea și n-o abuza, acolo erau frații ei. Cealaltă colegă, Alexandra, are ambii părinți paralizați după accidente vasculare și un frate care se împrumută de la cămătari ca să joace la păcănele toată ziua. Toată săptămâna ea e la lucru, contabilă într-o corporație. În weekend, când merge acasă, își întoarce părinții cu pătura ca să-i spele și să le ungă escarele cu unguente, îi hrănește cu lingurița și fratele ei vine să-i ceară bani pentru datoriile la cămătari ca să nu-l bată țiganii sau să nu vină peste ei în curte. Cu ea am rămas prietenă, am ieșit săptămâna trecută să mâncăm o înghețată și dacă ați vedea-o cât e de frumoasă și cum își poartă bijuteriile și hainele, ați crede că e glumă că are ambii părinți paralizați, că ea în weekend  le schimbă scutece și le bat cămătarii pe la poartă după maniacul de frati-su. Să vă mai povestesc? Înainte de aceste 2 colege am stat cu alte 2, în 2016, la Titan, din septembrie până în decembrie. Una avea 46 de ani, după  divorț se mutase cu chirie pentru că stătuse în casa soțului. Faptul că soțul o înșelase și o părăsise o dusese la o depresie pe care greu o controla cu pastile. Din cauza violenței din familie nu avea încredere în oameni și ne-a făcut viața un iad mie și celeilalte fete, până când eu am plecat. Dar cealaltă n-a plecat pentru că era țigancă și unde mergea să vizioneze camere, n-o primeau, deși era curată și civilizată, chiar m-am înțeles bine cu ea. Dar mulți o tratau urât pentru că era țigancă. Amândouă, când ieșeau pe stradă, erau niște oameni obișnuiți, ca mine, ca tine. Doar că nu scrie pe frunte suferința omului. Din 2013 până în 2015 am stat la Dristor cu o fată căreia, la 9 ani, îi murise tatăl de cancer. La scurt timp după moartea lui, mama ei a fost concediată și, văzându-se mamă singură cu 2 copii, fără serviciu, și-a ieșit din minți. În dulcele stil clasic al psihiatriei românești, ca și în cazul mamei mele, nimeni n-a monitorizat-o după externare, copiii au rămas la ea, n-a durut pe nimeni de soarta ei și, în momentele în care se decompensa, își bătea fata până o lăsa leșinată, o dădea cu capul de calorifer, o ținea nemâncată. Rezultatul a fost că biata mea colegă, după acest comportament al mamei, rămăsese cu nevralgie de trigemen, cu atacuri de panică, rezistența ei la stres era cam ca a mea, spre 0. Dar era o drăguță, o cochetă și cine o vedea mereu zâmbitoare, n-ar fi crezut că a petrecut o copilărie în teroare. Toată lumea suferă. Pe lumea asta e suferință cât poate cuprinde Pământul. Unul dintre cele mai rele lucruri pe care le puteți face e  să credeți că alții au viață mai bună ca a voastră și să căutați răzbunare. Așa cum într-o casă frumoasă pot fi mobilă veche și igrasie, și omul elegant sau vesel poate fi mai năpăstuit decât voi, doar că n-o arată. Un cuvânt rău pe care i-l spuneți, mărește mizeria din lume, nu face dreptate. În viețile astea atât de scurte pe care le avem, nu suntem pe val cu placa de surf, sub cerul senin și soarele luminos. Sau poate credeți că unii sunt, pentru că așa par. Într-o viață în care nevoile și durerile trupului sunt ghiuleaua pe care o cărăm, fiecare dintre noi poate avea blândețe, iubire și clemență față de el și față de ceilalți. Cei pe care îi vedeți fericiți, nu au primit daruri care la voi n-au mai ajuns. Ei fac, conștient, efortul de a vedea în primul rând binele din viață. Am ieșit azi dimineață de la metrou ca să merg spre serviciu. Sectorul 6, unde lucrez, e o prăfărie și geme de noroaie când plouă. Fiind ger, tot noroiul era înghețat, în urmele lăsate de roțile mașinilor. Era ca o dantelărie cu ace de gheață, l-am admirat ca pe un act artistic natural. La birou toată lumea se plângea de zilele friguroase. I-am zis unui coleg, într-o discuție „Am văzut cum era noroiul înghețat dimineață cu creste, cu modele, era mare ger.” dar o ziceam într-un mod entuziast și el se uita la mine cu o mină de „Are you for real? Era un jeg de noroi!” Ce să zic, dacă am baftă și-mi mențin câmpul vizual la ochiul stâng, o să văd bine și alte noroaie înghețate. N-am o viață ușoară dar pentru cine este ușoară viața? Închei cu un fragment pe care l-am reținut dintr-o predică a pastorului  de la biserica unde am făcut  cursul de coreeană: „Mereu aveți grijă să nu cădeți în capcana autocompătimirii, căci este una dintre cele mai mari și mai viclene ispite ale diavolului. Niciodată să nu spuneți <Doamne, ce amărât sunt, Doamne, ce nefericit sunt eu, față de alții!> Mereu să mulțumiți pentru calitățile pe care le aveți, pentru darurile pe care le-ați primit, pentru cele mai simple lucruri pe care vi le dă Dumnezeu. Dacă nu le vedeți pe cele mai simple, nu le veți vedea nici pe cele mai importante.”

 

%d blogeri au apreciat: