Concediu

Mi-am tăiat o felie de cozonac, beau lapte cu cafea, ascult colinde și tot concediul, până pe 6 ianuarie, cred că fiecare zi îmi va fi Crăciun. Am trecut de o lună oribilă la serviciu. De la 19 ani, de când lucrez, nu am avut un asemenea volum de muncă, erau momente în care simțeam că o iau razna. Pentru prima oară, am auzit absolut toată lumea în jur, numărând zilele  până la concediu, cu disperare, ziceai că ne luase un virus pe toți. Am ieșit în seara asta și m-am plimbat de la Romană până la Aviatorilor, să văd și eu luminițele de Crăciun. Mergeam cu ritm de melc pe Lascăr Catargiu, vedeam toate vilele alea elegante, gătite cu decorațiuni și luminițe și mi-am amintit de petrecerea de Crăciun a firmei, pe care am avut-o cu o săptămână în urmă, într-o vilă asemănătoare. Camere înalte, draperii de mătase cu ciucuri, mâncare de ultima fandoseală și multe rochii negre pentru că se poartă negrul, colegele mele s-au conformat și arăta petrecerea noastră ca un parastas de bogatași excentrici. Cu toate că eu am organizat petrecerea aia (atribuție de serviciu), n-aș fi mers dar n-am avut încotro. Oricui i se va părea ciudat ce spun, dar nu suport fandoseala, când pe lumea asta se suferă atât de mult. Mereu mă vor urmări amintiri de sărăcie din copilăria mea. N-am fost mereu săraci lipiți pământului, să nu vorbesc cu păcat, dar uneori era crunt. Mă întorceam iarna de la școală și îmi scoteam picioarele ude din cizmele vechi, mama băga ziare în cizme ca să absoarbă apa și îmi înfășura picioarele într-o pătură. A doua zi, tot cu cizmele alea mă încălțam, altele nu aveam. Uneori mâncam zile la rând doar pâine cu gem și aveam vreo 11, 12 ani, eram în creștere. În momentele alea, în zilele alea atât de urâte pe care le trăiam, pe lumea asta, niște oameni bogați petreceau în vile cu draperii de mătase. Habar nu aveau de mine dar eu existam, sub același soare cu ei. Un om care suferea complet nevinovat. La fel cum sunt și vor mai fi mulți alții. Poate că nu voi ieși vreodată din starea de om simplu și nu voi fi capabilă să mă bucur de momente în genul petrecerii de firmă, poate că merit să fiu blamată pentru asta. O rămâne sărăcia în om, așa cum rămâne Pelicanul în taximetrist, după cum era vorba aia amuzantă. Dintr-o minimă considerație pentru câtă suferință e pe lume, eu aș desființa orice fandoseală. Dar pentru că nu pot, și pentru că are și fandositul dreptul să existe și să se exprime, prefer să rămân la un nivel de decență în colțul meu de lume. Nici la Secret Santa nu m-am mai băgat și n-o să mai fac asta vreodată, pentru că pot lua cu banii ăia o pungă de alimente unui om amărât. Mi-am făcut de câțiva ani obiceiul să ofer pungi cu alimente bătrânilor care vând, așezați pe bănci, diverse mărunțișuri vechi sau din engross, ca să aibă din ce trăi. Unii sunt stânjeniți, alții se bucură când le ofer ceva. Dacă e un lucru de care îmi pare cu adevărat rău, e că lumea va fi un spațiu la fel de nesigur și plin cu oameni răi, după moartea mea, precum a fost și înaintea nașterii mele. Voi fi trăit o viață întreagă și voi muri fără să pot opri măcar să fie copii bătuți, femei violate, bătrâni aruncați din case, războaie, foamete. Bine că măcar n-am făcut copii, ca să nu duc mai departe o specie atât de agresivă.

Fac 2 ani de când lucrez într-o corporație și mă simt vinovată și față de mine, pentru că îmi duc zilele într-un asemenea mediu, dar și față de ei, pentru că n-am loialitatea, pasiunea și disponibilitatea de timp (tot timpul meu, adică) pe care ar trebui s-o aibă un corporatist. Nu sunt din filmul ăla, am fost singura din firmă care n-a participat anul ăsta la Secret Santa, desconsider rahatul ăsta de cadorisire reciprocă pentru că este doar o metodă de a determina oamenii să cumpere mult și inutil, doar ca să aibă și mai mult profit corpoațiile. Și anul ăsta, la fel ca anul trecut, s-au certat team leaderii noștri pe Secret Santa, și-au dat mailuri, s-au enervat, și simt că nu mai suport să lucrez într-un asemenea mediu. Pe lumea asta sunt femei ținute captive de proxeneți și obligate să se prostitueze, sunt copii care dorm în case dărăpănate, cu animalele în casă, sunt bătrâni care au pe masă doar un colț de pâine și ei se ceartă pe Secret Santa. Iar eu cu oamenii ăștia stau 9 ore pe zi. Mereu m-au călcat pe nervi răsfățul și răsfățații. I-aș expulza pe indivizii ăștia într-o zonă de război, să mănânce de pe jos și să doarmă în case bombardate și să văd apoi dacă ar mai îndrăzni măcar să zică „Secret Santa”. Și știți care-i partea nasoală? Colegii mei sunt cam de vârsta mea, au apucat anii ăia grei de Comunism, sărăcia lucie, știu cum e greul. Din niște potențiali oameni modești, care au trecut prin vremuri grele, ei au devenit niște „occidentali” cărora nu le dai cu prăjina de nas pentru că le scrie pe ecuson „brand manager” sau „team leader” și merg la petreceri de firmă cu crevete și terină de nu știu ce. Mă rog, nu sunt toți așa, să nu fiu rea, dar între corporatiști, cade peste tine majoritatea asta de indivizi care au venit în București la facultate cu plasa de rafie și nu se spală pe mâini după ce merg la wc, dar când ajunge să le scrie un ceva în engleză pe ecuson, se cred stăpânii galaxiei. Corporațiile, din ce am văzut, au fascinația omului fără conținut și fără personalitate. Ca să-l formeze așa cum vor. Corporatiștii mă duc cu gândul la acei orfani din Asia vechilor timpuri. Copii ai nimănui, care flămânzesc pe stradă, un bogat îi ia la curte, le dă de mâncare, un așternut, și ei îi devin loiali până la moarte, sunt proprietatea lui și ar face orice pentru el. Am colegi pe care îi găsesc dimineața instalați la vorbă și la cafea, ajunși de ceva timp în firmă, îi las seara lucrând, când plec eu, la 18:00, și îmi spunea femeia de serviciu că la ora 20:00, când pleacă ea, ei se uită la film, grămadă într-un birou cu dulciuri sau popcorn. Mă întrebam dacă oamenii ăștia chiar au casă, dar unii dintre ei au și familii. La fostul loc de muncă (firmă de apartament) aveam o clientă, șefă de departament într-o mare corporație. Era genul de femeie independentă și plină de bani, pasionată de munca ei la multinațională. Am citit într-o zi un interviu cu ea, într-o revistă. Ultima întrebare pe care i-a adresat-o jurnalistul, era: „George Clooney sau Ștefan Iordache?” Răspunsul ei a fost: „Nu știu cine e Ștefan Iordache.” În momentul ăla am și vizualizat chipul ei veșnic zâmbitor, dând degajat răspunsul.

Am notat pe o hârtiuță conținutul unui mail trimis de către una dintre colegele mele: „Mulțumim pentru confirmarea acestui action. Acum avem chiar tot outcome-ul de la audit acoperit si actions in place pentru a fi compliant.”

Dacă nu voi muri subit, într-o zi voi ajunge pe patul de moarte. Mă voi uita în urmă și voi vedea că în 2018, 2019, 2020 lucram în corporație și era ceartă pe Secret Santa. Mi-e rușine de neputința mea de a onora darul pe care mi l-a dat Dumnezeu. Am o singură viață.

 

 

%d blogeri au apreciat: