Casa

Mâine dimineață merg să văd niște garsoniere într-un complex rezidențial care se construiește la Pallady. De câteva luni îmi caut iar casă și mă simt de parcă n-o să apuc să-mi cumpăr ceva odată. Numai porcării, vechituri de la Ceaușescu și cartoane de-astea noi. În decembrie am fost pe punctul să cumpăr una în Titan, actele erau în pregătire, blocul era impecabil, recent reabilitat și zugrăvit, lift nou, camere de luat vederi, am sunat la o vecină și am vorbit și cu administratorul de bloc, mi-au zis că totul e ok. Deja căutam zugravi și mă uitam de electrocasnice. S-a amânat un pic tranzacția ca să se termine preavizul chiriașului. În fiecare zi mă rugam să fie bine totul cu casa. Cum începeam să mă rog, nu-mi mai dădea pace un gând: să merg și să vorbesc cu chiriașul dacă e ok casa. Pentru că nu mai aveam stare cu imboldul ăsta, am fost într-o seară, am sunat la ușă, mi-a răspuns un bărbat, i-am spus cine sunt și de ce am venit, m-a poftit în casă (erau numai bagaje și mobile strânse pentru plecare) și mi-a spus că vrea să fie sincer cu mine, pentru că se pune în locul meu. Garsoniera și blocul erau pline de ploșnițe de pat. Mi-a spus că seara, cum stinge lumina și se bagă în pat, le simte cum încep să sară pe el de peste tot și încep să-l ciupească. M-am uitat cu atenție și le-am văzut umblând înșiruite pe lângă conducte și la tocurile ușilor. Chiar dacă aș fi scos tot, și parchet, și uși, dacă aș fi făcut dezinsecție, ele tot ar fi revenit, pentru că blocul era plin. A doua zi am oprit tranzacția. Am fost apoi la o vizionare la un bloc alăturat și proprietarul mi-a spus că da, sunt vreo 10 ani de când blocul vecin e plin de ploșnițe și nu mai scapă de ele. 10 ani! Cum a fost și cu acest proprietar din blocul alăturat? La fel, un bloc frumos, reabilitat, elegant, dar a fost sincer proprietarul cu mine și mi-a spus că sunt gândaci iar când am coborât cu liftul, a avut căderi bruște cu balans între etaje. La scară, administratora de bloc. La fix. Am întrebat-o și pe ea dacă sunt gândaci. Mi-a răspuns entuziastă: „Ohooo! Normal că sunt! Dar nu există bloc cu ghenă care să n-aibă gândaci. Și sunt și oameni murdari în bloc, n-am ce face. Dar nici dezinsecție nu mai fac. N-ați văzut ce s-a întâmplat la Timișoara? Mi-au zis locatarii să nu mai fac, să nu îi omor. N-o să mai fac.” Am întrebat-o: „Bine, doamnă, dar stați să vă mănânce gândacii?!” Foarte relaxată mi-a zis: „N-am ce să fac, o să stăm cu ei. Ce dacă?”

Am observat în București ceva: mulți oameni nu au o problemă cu existența gândacilor în apartamente. Dragi locuitori ai Bucureștiului, vă rog să înțelegeți un lucru: nu este normal să stai cu gândaci în bloc. Gândacul nu este un animal de companie.  Sau o insectă de companie, mai bine zis. Nu trebuie să aveți carcalaci în case! Nu mai stați în blocuri ca-n niște cocini, doar pentru că așa locuiați în sătucurile cu latrine în fundurile curților, de unde  e venită majoritatea voastră. Vă puteți civiliza! Doar puțin bun simț și puțină voință vă trebuie. La Timișoara nu s-a făcut dezinsecție, s-a făcut deratizare. E o diferență. Și a fost doar un accident. Care, din păcate, a dat apă la moară jegoșilor. Poate că unora dintre voi vă place să dormiți cu gândacul pe pernă și cu șobolanul în brațe dar vecinilor voștri, nu. Viața la bloc presupune igienă.

Am obosit deja cu casa asta. Și nu neapărat pentru că nu găsesc ceva decent. Sunt o grămadă de aspecte care, adunate, fac să simt că îmi caut casă cu aceeași dispoziție cu care un elev nepregătit  merge spre tablă, când e chemat de profesor. De un lucru suntem siguri în viață: că murim. Eu, ani la rând am fost sigură de două lucruri: că îmi voi face o familie și că voi muri. De nimic nu am fost mai sigură decât că într-o zi voi întâlni un bărbat alături de care să-mi fie bine și cu care să-l avem pe Alexandru. Am visat copilul ăla de nu știu câte ori. I-am scris, m-am gândit cum ne vom juca, cum îi voi găti bunătăți și ce ne vom amuza împreună. Alexandru n-o să existe vreodată, Bucureștiul nu este un oraș în care să pot găsi un partener compatibil, am 37 de ani și îmi caut o garsonieră în care voi locui singură, poate că până la moarte, când mă vor găsi după ce vor sparge ușa pentru că îi va îngrozi mirosul. O babă care a murit singură.

Aseară am citit indexul la curent împreună cu colega de apartament, am mai stat de vorbă, am stabilit să pregătim în weekend un prânz cu ea și o amică, apoi ne-am văzut fiecare de ale ei. E o fată bună colega mea, mă întorc seara acasă și știu că va fi plăcut să schimb câteva vorbe cu ea. După ce mă voi muta, nimeni nu va fi acasă de fiecare dată când mă voi întoarce. Doar cine stă singur știe cum e să mergi spre casă și să știi că nimeni nu e acolo. Mă gândeam cum ar fi să se materializeze Dumnezeu și să fac cu El o înțelegere. Zilnic mor în accidente oameni iubiți, oameni pe care îi așteaptă acasă parteneri și copii, rude care îi iubesc și au nevoie de ei. Și, atunci când ar fi un accident în care ar putea muri unul dintre acești oameni, să facem schimb. El să scape ca prin minune nevătămat și să mor eu, subit, oriunde m-aș afla. Pe mine oricum n-o să mă aștepte cineva acasă. O grămadă de urări am primit de sărbători de la rude, prieteni, colegi, să găsesc o casă bună, să mă mut în 2020 la casa mea, m-am prefăcut entuziastă dar niciunuia dintre ei nu i-am spus că mi-e groază de momentul în care voi fi dus acolo și ultimul bagaj, voi încuia ușa și n-o să mai am cum să mă ascund. Eșecul meu ca femeie, mă va privi în față. În casa mea.

De curând mi-am pus o poză la profil (am făcut un fel de pleonasm cu poze pe blog: două poze cu marea, la Mangalia). E o fotografie făcută de mine în septembrie 2019 când am fost în concediu acasă. În noaptea precedentă fusese furtună, cerul se înseninase dar marea încă mai era un pic agitată. Muncitorii strânseseră o parte din umbrelele de stuf și am făcut fotografia unde nu apucaseră să ajungă. M-am plimbat mult pe plajă atunci. Toate se schimbă dar marea rămâne la fel. Când mă plimb pe plajă, îmi amintesc de copilărie și adolescență, pentru că totul e nechimbat în locurile unde îmi puneam prosopul, îmi scoteam rochia și o împătuream cu grijă, îmi prindeam părul cu un elastic și intram în mare. La terase se auzeau Jessica Jay, John Scatman, Nana, Haddaway, Genius și cine mai era în top pe atunci. Sunt unele dintre cele mai prețioase amintiri ale mele. Nu doar pentru că eram la plajă și ascultam muzică, ci pentru că aveam o viață în față. Totul era un prezent efervescent și luminos. Nu mă apăsau greșelile pentru că încă nu le făcusem. A mă întoarce pe plajă, înseamnă a da ochii cu fata aia fericită și senină pe care am adus-o în București ca să fie nefericită. Asta e groaznic și nu e de scuzat pentru că doar o viață am. De o grămadă de ori am zis că plec din București și când mă auzeau prietenii sau rudele mele, aveau toți același răspuns, de parcă era un scenariu: „Băi, ai înnebunit?! Ai un serviciu bun, aici ai oportunități și mai bune de job. O grămadă de lume vine din țară aici și tu vrei să pleci? Termină cu viziunea asta romantică de a sta într-un loc civilizat! Ce o să găsești tu de lucru la Sibiu sau Oradea unde oricum, nefiind de acolo, te vor privi ca pe o sudistă și te vor dezavantaja?! Nu ți-e suficient cât de greu ți-a fost să te descurci în București? Vrei s-o iei de la capăt?” Nici măcar unul nu mi-a spus „Way to go, femeie! Fă ce crezi că ți-e mai bine.” Aș fi preferat să-mi spună: „Uite, ție îți place mult să te plimbi prin Cotroceni și IOR, ai un bazin modern la care mergi să înoți, ai câțiva prieteni buni cu care îți place să ieși. Aici poți vedea multe piese bune de teatru și ție îți place mult teatrul. Vara ai B-fit, vezi ce multe lucruri drăguțe se adună? Acum nu le dai importanță dar când vei pleca, îți vor lipsi.” Dacă mi-ar fi spus așa, în loc să-mi vorbească de locuri de muncă, nu m-ar fi făcut să mă simt ca o prostituată analfabetă care nu are de ales și trebuie s-o ia în gură în continuare, ca să aibă din ce trăi.

În 2020 mă voi muta la casa mea.

 

 

 

 

3 gânduri despre „Casa

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: