Diagnostice și suferință

Am văzut ieri reportajul de la centrul de reabilitare a bolnavilor psihic, de la Plătărești. Oricine este aparținător de pacient cu boală psihică, cum o am eu pe mama, e sensibilizat puternic la știri de genul ăsta. Unii s-au arătat scandalizați dar pe mine chiar nu m-a mirat, recunosc. Într-o țară săracă, persoanele vulnerabile au vieți mizerabile iar bolnavii psihic fac parte din această categorie. Sunt considerați inutili și se așteaptă doar să moară. Și, cu un regim alimentar ca ăla, îi și ajutau să moară mai repede. Asta e lumea în care trăim. Cred că e doar o chestiune de timp ca mama mea să ajungă într-un asemenea loc. Tocmai pentru că o iubesc, sper din toată inima să facă infarct sau vreun accident și să nu apuce acea zi. Prefer să merg la cimitir și să-i îngrijesc mormântul, să pun flori, lumânări, decât să știu că e într-un așa centru, încuiată, bătută, hrănită cu pâine înmuiată în apă, violată de alți pacienți sau dată cu capul de pereți. Mereu voi prefera o moarte decentă față de o viață mizerabilă. Uneori îmi dau seama că vreau să ia tratamentul sau să moară, ca să scap odată de stresul și grija care mă apasă de ani de zile. Vreau să-i fie bine în primul rând pentru mine, mi-a ajuns de câte suport. Viața aparținătorilor de bolnavi psihic e complet dată peste cap. Uneori mă bucur că nu am un partener pentru că mi-ar fi jenă în fața bărbatului care m-ar iubi, să umblu cu el pe la psihiatrie ca s-o internăm, să fie cu mine când aș chema salvarea, să fie nevoit să mă susțină în toată suferința asta. Îmi povestea o doamnă care avusese și ea mama schizofrenică, prin câte trecuse împreună cu soțul ei, cât o susținuse el, dar nu plouă cu bărbați buni, din păcate, și n-aș vrea să mă văd părăsită din cauza bolii mamei.

Știu că e revoltătoare situația centrelor de psihiatrie din România dar eu mă gândesc ce rezistenți pot fi oamenii care lucrează acolo. Eu mai mult de o zi nu mai pot sta cu mama, mă scoate din minți. Nu știu cum pot ei să stea cu câte 100 de oameni ca mama mea, zilnic. E uimitor. Cum să vă explic? Ea a ajuns să mănânce foarte puține feluri de mâncare pentru că se teme că va muri. Are zile în care mănâncă doar mere sau griș preparat cu apă, pentru că e convinsă că doar asta n-o otrăvește. Crede că va muri intoxicată dacă cineva pulverizează parfum lângă ea. Nu aprinde becul, ci stă cu o veioză cu lumină slabă, pentru că crede că lumina puterică o va orbi. Îi e frică uneori să răspundă la telefon ca să nu fie ascultată sau urmărită de Poliție. Nu mai spală rufe la mașină, ci doar le morfolește într-un lighean, pentru se teme că de la mașina de spălat se va curenta și va muri. E convinsă că doar în anumite zile trebuie să se pieptene și uneori părul ei e într-o completă dezordine. De ce nu am chemat încă salvarea ca s-o internez forțat? În primul rând pentru că o iau forțat doar dacă e agresivă iar ea nu e agresivă, are doar bizarerii paranoide. În al doilea rând pentru că știu cum e situația la psihiatrie și, deși accept cu greu că stă cu veioza sau că nu se piaptănă, nu mi-aș ierta vreodată că a fost bătută, hrănită cu resturi sau că a folosit un wc infect, plin de rugină și rahat, pentru că eu am internat-o. Ar fi ca și cum aș trimite-o deliberat într-un infern. De-asta prefer să moară și cred că sunt în asentimentul multor aparținători de bolnavi psihic. Dar nu eu îi decid sfârșitul. Am multe amintiri frumoase cu mama, de când îi era bine, era atât de veselă, frumoasă și delicată, ne plimbam pe faleză, îmi cumpăra cărți, mergeam la teatru, găteam bradul la fiecare Crăciun, mâncam prăjituri sau înghețată. Tata a divorțat de ea după prima ei cădere și a cântat-o pe la toată lumea că a părăsit-o pentru că e nebună și că n-avea cum să stea cu o nebună. Mama l-a iubit enorm și atât de tare a durut-o să audă asta, încât doar pentru scurt timp a luat medicația, apoi n-a mai vrut, ca să demonstreze că el nu are dreptate și că nu e nebună. Asta i-a făcut creierul praf, i-a distrus viața și mi-a distrus și mie toată liniștea. Tata jurase că-i va fi alături la bine și la greu. După 30 de ani, tata și mama s-au reîntâlnit, în sala de așteptare la psihiatrie. Unul dintre copiii pe care tatăl meu îi are cu actuala soție, are probleme psihice și era în evidență la același medic la care e și mama. Tata a avut ocazia să înțeleagă că un om pe care-l iubești poate fi bolnav psihic și totuși să merite să-i fii alături, să-l îngrijești și să nu-l părăsești.

Pentru mine contează foarte mult faptul că în ultima vreme există în România deschidere și înțelegere către bolnavii psihic. Se fac reportaje despre condițiile mizerabile în care sunt internați, se caută soluții, sunt văzuți ca oameni, după mult timp în care boala psihică părea ceva îngrozitor și rușinos. Cu atât mai mult este important, cu cât în România sunt tot mai mulți oameni căzuți psihic, de sărăcie, de disperare, din cauza dependențelor de alcool sau droguri. Un om bolnav are nevoie de sprijin, indiferent de diagnostic. Aș vrea ca toată lumea să înțeleagă că problemele psihice nu alienează pacientul pe viață în multe cazuri, și nu poți băga în aceeași oală pacienții cu diagnostice diferite. Psihologul m-a sprijinit și am căpătat mai mult curaj în a recunoaște că am avut depresie sau că mama are schizofrenie. Înainte, când spuneam cuiva că sunt tristă pentru că mama e bolnavă, mințeam, spuneam că e cardiacă si că riscă să moară pentru că deja a făcut un infarct. A fost ciudat să descopăr că, pe măsură ce eram sinceră cu cei din jur, și ei deveneau sinceri cu mine. O amică mi-a spus că mama ei ia antidepresive de ani de zile și nu-și revine. Alta, că ea a fost ani la rând pe medicație psihiatrică pentru depresia post natală. Un coleg mi-a spus că o amică de-a lui are schizofrenie și toată lumea din jur tot încearcă s-o ajute. Treptat, am descoperit că rata tulburărilor psihice e uriașă dar oamenii nu aduc asta în față, de teama preconcepțiilor semenilor. E important să știm că ne avem unii pe alții, chiar și în cele mai dificile situații. Eu nu mă mai simt așa de neajutorată de când și cunoștințele mele știu diagnosticul mamei. Sunt unele persoane care o jignesc sau se poartă foarte urât cu ea pentru că e evident că are probleme mintale, trăim într-o lume rea și mă doare să știu că mama trece prin asta. Dacă va muri înaintea mea, mă întreb ce voi simți mai puternic: tristețea că nu mai e, sau eliberarea că nu mai suferim, ea de boală și eu cu grija ei?

%d blogeri au apreciat: