…the days of our lives

Săptămâna asta au fost cap de afiș două știri referitoare la unele dintre aspectele care mă preocupă. Copiii și moartea în singurătate. Am urmărit dezbateri, articole, comentariile la articole și toate aceste zeci de păreri care mi-au trecut prin fața ochilor, m-au ajutat să înțeleg ceva: 1) nu există rețetă pentru a face copii care să aibă o viață minunată și 2) moartea în singurătate nu poate fi evitată având partener sau copii.

Eu nu am copii pentru că am avut mereu un plan referitor la maternitate: voi avea un copil doar dacă soțul meu va fi bogat, ceea ce ar favoriza nașterea copilului meu într-un mediu bun, unde ar avea o viață îndestulată și i s-ar putea asigura un viitor frumos. Văzând toată tevatura cu declarațiile primarului din Târgu Mureș, m-am gândit că ideea omului nu e rea, că e de un minim bun simț să nu ai copii dacă nu ai venit peste medie. Apoi mi-am dat seama că nu putem aplica tuturor standardele noastre. Și că eu am greșit având pretenția să fac copii doar dacă mi s-ar garanta bogăția materială. Pentru un copil nu ar conta dacă s-a născut în Primăverii sau în Rahova. El vrea să se joace și e fericit dacă e bine îngrijit. Mama e constănțeancă, la 20 de ani s-a mutat în Mangalia (nevoită fiind), a urât mereu Mangalia și a încercat să-mi insufle și mie desconsiderarea pentru acel orășel cu lume simplă și fără perspective. Pentru mine, Mangalia e cel mai frumos oraș din lume, pentru că acolo m-am născut și am crescut. Mai mult decât mediul în care îi creștem, le putem oferi copiilor noștri dragoste, timp și educație bună. O rudă a mea a trecut prin momente foarte grele, a crescut 3 copii într-un apartament confort 3, într-o mahala unde vecinul de sus îi tot inunda și aveau în casă draperii în loc de uși. Pentru ea era o umilință și o durere de nedescris. Anii au trecut, copiii au studiat, s-au angajat, au ajuns să aibă apartamente frumoase, familii, și mereu îi spun mătușei mele că au nostalgia acelui mic apartament sărăcăcios în care se aveau unii pe alții și erau fericiți. Ei au doar amintiri frumoase de acolo. Eu aș suferi de moarte să-mi cresc copilul în sărăcie materială, m-aș simți o ratată, aș vrea să mor pentru că nu i-am oferit tot ce vrea, dar e o mentalitate greșită. Într-adevăr, nu-i normal să faci copii ca să-i trimiți la cerșit ca să bei banii respectivi, dar nu-i normal nici să faci calcule și să nu-ți permiți a fi părinte doar pentru că nu stai în Cotroceni (cum mă gândeam eu). E o vorbă: de toate îi poți da copilului, dar noroc nu-i poți da. Poți fi cap de listă la ancheta socială, cel mai bogat om, să poți crește câți copii vrei și într-o zi să te vezi falimentar, sărac, cu o viață distrusă. Mai poate cineva să întoarcă timpul și să n-ai copii pentru că vei ajunge falit? Din ce credem mai mult că planurile și calculele ne ajută, ne putem încurca de tot în ele. Nu faci copii pentru că îți calculezi veniturile, ci pentru că iubești pe cineva atât de mult, încât vrei să ai copii cu el/ea. Ați observat că nu se mai aduce în discuție motivul pentru care facem copii? Dragostea. Toată lumea zici că face copii ca să aibă cine să ne plătească pensiile, ca să aibă cine ne șterge la fund, ca să aibă cine umple deficitul forței de muncă, îi naștem cum îi scoți pe bandă, la matriță. Nu, fraților! Nu ne-am născut ca să plătim pensii și ca să fim cârja familiei. Ne-am născut ca să fim fericiți. Cu sau fără bani, cu sau fără carieră, cu sau fără familie, stând la vilă sau sub cerul liber, avem o viață pentru a ne bucura de ea. Mie mi s-a reproșat din toate direcțiile, când eram mică, că mama n-ar fi trebuit să mă aibă. Că avea doar 21 de ani și trebuia să facă facultate, că era prea tânără, că o să-i fie greu să mă crească singură, că l-a ales greșit pe tata, tot felul de calcule făceau rudele mele și rezultatul le ieșea prost. Eu nu aveam nicio treabă cu ei și ideile lor despre cum ar trebui să fii ca să te încadrezi în categoria femeilor care trebuie să aibă copii. Eu sunt om și am tot dreptul să exist și să mă bucur de viața mea, ei lălăiau niște stereotipii de ghiolbani. Nimic nu mă face inferioară celor care au fost doriți sau crescuți în bogății materiale. Iar multora nu le e clar un lucru: că nu părinții noștri ne-au făcut. Părinții noștri doar ne aduc pe lume. Pe mine nu m-a făcut mama, nici tata. Nu ei mi-au îmbinat oasele craniului cu sudurile alea de o finețe fantastică, nu ei mi-au așezat vertebrele, una după alta, cu nervii spinali trecând prin ele, nu ei mi-au modelat valvele inimii cât să poată fi funcțională o viață. Doar dacă faci un copil din cocă sau din lut poți spune că l-ai făcut tu. Părinții noștri au făcut doar sex. Cât sunt a lor și cât sunt a cui mi-a făcut oasele picioarelor egale și articulațiile funcționale, ca să pot merge? Și mi-a dus nervii optici la creier, ca să pot vedea. Părinții au materialul genetic dar creația nu este a lor. Ieri mi-am dat seama de asta și m-a năucit. Nu îi ești recunoscător părintelui pentru că te-a făcut, ci pentru că te-a adus pe lume și te-a îngrijit. Iar de aici pornește o altă discuție, ajungem la copiii născuți pentru alocații, pentru cerșit sau ca să fie vânduți unor străini bogați și sterili. Asta nu înseamnă să fii părinte, nici pe departe. Dacă am fi responsabilizați și am fi lăsați să ne creștem copiii pe propriile puteri, fără pomanageli financiare nici măcar de un leu, situația ar fi altfel. Revin la convingerea mea, că nu e  corect să muncească doar unii, iar banii să fie puși la grămadă pentru toată lumea. Muncesc pentru mine, lenevești pe spesele tale, așa formezi o societate sănătoasă.

Referitor la toată nebunia cu discriminarea primarului,  cu veșnica discuție despre țigani, românilor nu le este clar un lucru: în 1989 nimeni nu a vrut să ne scape de Ceaușescu, în ideea de-a deveni fericiți și liberi. Nici pe departe. Din 1990 țara asta a început să fie tocată mărunt în ideea că vom dispărea. Nu distrugi o țară doar punând tunurile pe ea. Distrugi sistemul sanitar, învățământul și ai grijă ca cei din sfera spiritualității să fie ori niște spălători de creiere de cea mai joasă speță, ori să-i creadă lumea așa pe toți, pentru că omul funcționează pe 3 paliere: fizic, mintal și spiritual. Le faci praf pe astea, ai distrus o țară. Peste asta, încurajezi cât poți infracționalitatea. Să ajungă oamenii de bună credință îngroziți să mai trăiască în propria țară. În România, infracționalitatea este asociată țiganilor, deși nu orice infractor e țigan și nu orice țigan e infractor. Dacă n-ar fi fost picior de țigan în țara asta, tot greu ar fi fost, pentru că au covor roșu sub picioare infractorii de orice etnie și culoare. Trebuia să ajungem țara hoților, țara în care oamenii apți de muncă țin toate putorile în spate și nu mai au timp și chef să aibă copii, țara în care te violează careva și peste un an îl vezi liber, din nu știu câți ani de pedeapsă, țara horror. Așa o să ne mâncăm zilele, certându-ne și înjurându-ne pentru o cauză pierdută, până o să dispărem cu toții și peste 100 de ani aici va fi Asia. Deja vietnamezii vă salută dimineața la geam, și vă pun polistirenul pe bloc. Băi, fraților, suntem ultimii care apucă poporul ăsta într-un format care a ținut niște sute de ani! Câți au plecat? 8 milioane? Unii dintre ei se vor întoarce, pentru că străinii îi folosesc doar cât sunt apți de muncă. Atunci vor vedea la ce au revenit și pentru ce n-au pus umărul să lupte.

Referitor la moartea în singurătate, situația acelei doamne, persoană publică, găsită moartă în pat după 2 săptămâni, m-a făcut să regândesc ceea ce credeam despre moarte din perspectiva unei femei care nu are partener sau copii. E o prostie să crezi că a avea o familie, te va feri de decesul într-o completă solitudine. Știu oameni necăsătoriți care, după o viață de celibat, au murit cu cineva alături, o rudă care îi îngrijea sau cineva de la spital. Și oameni cu familii, cărora le-a decedat partenerul, apoi au murit și ei, fără să aibă copiii alături, pentru că aveau propriile case și familii. Fiți atenți că acum nu se mai trăiește ca pe vremuri sau ca în familia siciliană, 3 generații într-o casă. Doar în acest sistem poți avea garanția că o căsătorie te va face să mori înconjurat de toată familia. Dar cine mai stă acum cu mama, tata, frații, bunica, străbunica? E o capcană oribilă să te căsătorești doar în ideea de a nu muri singur, având în vedere cum se structurează societatea. Nu există rețetă ale cărei ingrediente să îți facă moartea o experiență ca-n filmele cu bătrânei împăcați, pe un pat cu lenjerie brodată, înconjurat de o cohortă de rude pioase. Prea ne mint ăștia că dacă ne căsătorim, avem asigurare de sex, viață și moarte așa cum ne dorim, dar de fapt ei vor doar să puim din greu ca să aibă cine munci angajat la firme de bogătași. Doar că atunci când îți dai seama, e cam târziu. Degeaba m-am temut că voi muri singură, doar pentru că n-am mers pe rețeta majorității. Pot să-mi iau liniștită casă, viața mea nu este un eșec și nu am garanția de moarte în singurătate. Eșec e doar dacă ai făcut rău cuiva, asta e viață irosită, iar eu trăiesc cinstit și nu am de ce să fiu rea cu mine. Iar referitor la a sta mort două săptămâni într-o casă, asta nu e o problemă pentru mort, n-ai de ce să-l consideri mare nefericit. E o problemă de igienă pentru cei vii, nicidecum pentru omul care a murit dormind în patul lui. Dar ne place să exagerăm și să ne dăm ochii peste cap. Astă vară, când am văzut cum se curăța peronul la metrou după o sinucidere, cu saci negri, găleți și mop, m-a uimit să înțeleg că după un cadavru cureți cu aceleași ustensile ca după gunoi. Când din cei pe care i-am iubit rămâne doar ceva materie dusă cu un sac negru, e cazul să înțelegem cât de important e să onorăm viața și ce inutil e să onorăm moartea.

Terminasem articolul, nu-i pusesm titlu de la început, l-am recitit și nu reușeam să-i găsesc un titlu, orice alegeam suna prea banal și mi-a venit în minte Freddie Mercury cu „These are the days of our lives.”

 

 

 

%d blogeri au apreciat: