O poveste japoneză

Ca să dorm bine, am obiceiul să citesc înainte de a mă culca. De fapt, cel mai plăcut moment al zilei este când mă bag în așternuturi după ce am făcut un duș cald, e liniște, așez pilota pe mine, orientez veioza ca să am lumină bună și încep să citesc, vreo jumate de oră, până mă ia somnul și mă culc. De obicei sunt autori japonezi, eu+literatură japoneză=endless love. Acum recitesc „Lacul” de Kawabata și mă gândeam că dacă cineva ar lua contact cu literatura japoneză începând cu cartea asta, ar zice că japonezii sunt o adunătură de perverși dubioși. Din copilărie am o pasiune pe Asia, în special Japonia și, citind multe articole, cărți și văzând documentare sau filme japoneze, sunt deja familiarizată cu latura obscură  a japonezilor. De-asta n-aș sta în țara aia pentru nimic în lume. Îmi era destul de greu să explic asta celor care au o imagine idilică despre curații și muncitorii cetățeni japonezi și în weekendul trecut am avut ocazia să mi se confirme părerea. Una dintre amicele mele s-a căsătorit în vara lui 2017 cu un japonez. Căsătoria a fost în urma unei pasiuni fulgerătoare și ea a plecat în Japonia să stea cu el, la părinții lui, în Tokio, fără să știe mai nimic despre țara aia. Era convinsă că va rămâne acolo pe viață, că vor avea copii, etc. Anul ăsta s-au întors amândoi în România, hotărâți să rămână aici, iar weekendul trecut am revăzut-o și ne-a povestit cu groază ce a însemnat pentru ea experiența japoneză. Povestesc fragmente din ce ne-a relatat și sigur îmi vor veni în minte în ordinea în care m-au marcat. Sinuciderea e ceva normal în Japonia, nimeni nu-și pune problema că oamenii se sinucid, ba chiar e o ușurare că inadaptații nu rămân în viață, incapabili să se conformeze normelor sociale. Societatea e închisă, cu reguli stricte și nu e receptivă la schimbări. Nu au mulți psihoterapeuți pentru că a fi depresiv înseamnă a fi inadaptat și dacă ajungi să te sinucizi, asta e, au mai scăpat de o verigă slabă. Chiar am făcut o glumă referitor la asta, am zis: „Păi de ce să faci psihoterapie, când poți să te sinucizi? Așa or fi oamenii sfătuiți acolo.” Femeile au de ales între a fi casnice sau angajate. Nu te oprește cineva să mergi la interviu, dar dacă te văd cu verighetă sau le spui că ești măritată, șansele de a fi angajată merg spre 0. Violența în familie este acceptată și larg răspândită. Ne spunea că la mutarea în casa socrilor, a avut o discuție cu soacra care i-a spus foarte relaxată: „Te sfătuiesc să nu faci greșeala mea, ca să nu fii bătută. Eu, când m-am măritat, îmi spuneam părerile în fața soțului și eram des pocnită. Dacă nu îi spui părerile tale și doar îl aprobi, n-o să te lovească vreodată. Soția nu trebuie să aibă opinii.” Ne-a povestit despre cazuri în care părinții își omoară copiii în bătaie, dacă par a fi rebeli și niște potențiali inadaptabili. Văzuse la știri, înainte să revină în România, cum un om de stat cunoscut își ucisese fiul pentru că aflase că intenționa să facă o infrațiune, îl arestaseră dar urma să fie eliberat din arest și unii plănuiseră un miting cu ovații la eliberarea lui, pentru că a făcut un bine societății ucigând un posibil infractor. Acolo nu trăiești pentru tine, ci ești doar o rotiță din sistem. Japonia e o coporație în care nu contezi ca om, ci contează doar ceea ce faci pentru societate. Asta a fost concluzia mea, după ce am ascultat-o. Referitor la mâncare, ne-a spus că  se gătește cu multă soia modificată genetic și a avut probleme dermatologice din cauza asta. Au pereți interiori din hârtie, case slab încălzite și a făcut acolo un frig ce nu crezuse în viața ei. Încăperile sunt foarte joase și mici iar apartmentele românești par ceva de lux, comparativ cu cele japoneze. Vara e umiditatea atât de mare încât totul e acoperit de mucegai, spunea că degeaba tot curăța mucegaiul și nu mai suporta mirosul și mizeria aia. Inițial îi plăcuse acolo pentru că oamenii păreau foarte mulțumiți dar apoi și-a dat seama că de fapt ei nu au voie să se plângă, că noi ne plângem enorm, nu mai terminăm odată cu autocompătimirea și cârcoteala, deși avem o viață foarte bună, în vreme ce japonezii trăiesc un „comunism” dur în care nu se plâng. Ne-a spus: „Dacă vă mai trece prin cap că vă e greu în România, mergeți câteva luni în Japonia, vedeți diferența, și n-o să mai puteți de dor să reveniți aici.”

Eu știam că nu e viață ușoară în Japonia, că e mare sexism, sclavageală, dar celelalte prietene care au auzit-o, au fost consternate de relatările ei. Pe mine mă deranjează ipocrizia japonezilor în privința prostituției, de exemplu. Nu pot înțelege admirația occidentalilor pentru gheișe, în condițiile în care femeile alea sunt transformate practic în niște obiecte frumos decorate și tranzacționate. Oricâte haine scumpe și oricât machiaj elaborat îi pui unei prostituate pe ea, oricât de bine știe să converseze sau să cânte, tot o femeie folosită rămâne. Din filmele japoneze și coreene pe care le-am văzut, știam cât se raportează asiaticii la statut și cum cel cu statut mare poate fi incredibil de abuziv față de cel cu statut mic iar asta mi-au confirmat-o persoane care au vizitat Japonia. Ceea ce la noi ar fi considerat hărțuire, umilire, abuz psihic la serviciu și sancționat legal, la ei e normalitate. Mărturia amicei mele mi-a întărit convingerea că suntem norocoși că trăim în Europa. Îmi amintesc, din perioada în care mergeam duminica la slujbă la catedrala Sfântul Iosif, ceea ce a spus în predică unul dintre preoți: „Diferența dintre păgâni și creștini este că pentru creștini contează omul, iar pentru păgâni contează ceea ce poate face omul. În Creștinism, oamenii sunt toți valoroși și sunt egali în fața lui Dumnezeu, în păgânism valoarea omului este dată doar de ceea ce face sau ce posedă.” Și îmi mai vine acum în minte ceea ce ne povestea pastorul de la biserica unde am făcut cursul de coreeană: „În Coreea de Sud sunt mulți oameni săraci, fără job sau homeless. Unii dintre ei se sinucid, sunt tot mai multe sinucideri și alții ajung alcoolici, pe străzi. Mulți consideră că-i ceva normal dar noi, creștinii, cei de la bisericile evanghelice, mergem la ei și le spunem: <Nu cădea în deznădejde, ești un om valoros, chiar dacă ești sărac și nu ai de lucru, Dumnezeu te iubește!> și îi ajutăm cum putem, ca să nu ajungă să moară.” Am fost în noiembrie la lansarea ultimei cărți a lui Pascal Bruckner și ne spunea că a observat cum, în taberele de refugiați, unde sunt mulți oameni foarte amărâți, merg reprezentanți ai bisericilor evanghelice și îi ajută, le oferă sprijin material. Lucrurile astea au făcut să mă gândesc mai serios la ce înseamnă a fi creștin, în ce hal de cădere erau oamenii până să aplice învățăturile lui Iisus și cât rău au putut face Creștinismului tocmai creștinii. Dacă s-ar fi axat numai pe învățăturile excepționale ale lui Iisus, ar fi fost bine, dar au început să zăpăcească oamenii de cap că Iisus e viu, că se va întoarce și îi va scoate din morminte, că l-a născut o fecioară, niște chestii de un nonsens răsunător, care au umbrit exact ce era mai important: sfaturile lui. Romanii l-au răstignit pentru că era un rebel, n-a avut nicio legătură cu păcatele altora, se putea relata civilizat moartea lui tragică, dar pentru că omul este o ființă otevistă (în direct și în reluare), ne-au făcut capul mare cu chestia asta. Oamenii vor sânge, vor să le dai certitudinea că mai e ceva după moarte, îi excită gândul că un duh a lăsat gravidă o virgină și se pierd în tot felul de mărunțișuri. Se naște un om excepțional, învață semenii compasiunea și iubirea iar după 2000 de ani, din asta rămânem cu Moș Crăciun, îmbulzeală în decembrie la supermarketuri, filme lacrimogene cu sânge și bătut în cuie pe cruci, minciuni că o să ieșim din morminte.  Nimic ca lumea nu se lipește de specia umană, frate. De fapt, cred că toți suntem ca japonezii, nu ne pasă că moare celălalt dacă a fost un inadaptat, degeaba a încercat Iisus să ne facă mai buni, pentru că vom eșua tot în stilul animalic în care se trăia până să  învețe Iisus oamenii că se poate și altfel. Specia asta e o cauză pierdută, cu toată inteligența pe care o are.

 

%d blogeri au apreciat: