Căsuțele din bălării

Scriam, cu trei săptămâni în urmă, că voi merge să văd niște garsoniere într-un complex rezidențial în zona Pallady. Vă povestesc azi stupefianta experiență.

Am căutat pe site-uri de imobiliare anunțuri de garsoniere fix în acea zonă, am sunat la anunțul care mi-a atras atenția, am convenit cu o doamnă agent imobiliar să ne vedem pentru vizionare, să-mi arate tot ce au disponibil. Sâmbătă, 11 ianuarie, ora 10:30, m-au preluat de la metrou 1 decembrie două doamne cu o mașină. După vreun minut pe niște scurtături printre blocuri comuniste, ne-am pomenit pe un fel de drum de țară, în plin câmp, printre blocuri noi și altele în diverse stadii de construcție. Mergeam pe o cărăruie șerpuită, cei care veneau din sens opus circulau foarte aproape de noi din cauza îngustimii drumului  și mă gândeam cum pot avea loc mașinile la un trafic normal pe așa drumeag, în condițiile în care se locuia deja în zona aia și urma să se mute alți și alți oameni. Până să parcheze, am întrebat: „Și eu de aici cum ajung la metrou?” Agenta mi-a răspuns natural, pe un ton de parcă ar fi fost acolo un drum de care ar fi trebuit să știu deja: „Aaaa, uitați, pe aici, în dreapta. Aici e drum exact până la metrou.” M-am uitat în dreapta, bălării de un metru jumate și, printre ele, o micuță cărare care se pierdea în vegetație și care, la prima ploaie serioasă, s-ar fi transformat într-o noroială până la genunchi. I-am zis: „Ăsta e drumul?” Amândouă au aprobat senine. N-aș fi îndrăznit să merg prin boschetăreala aia nici ziua în amiaza mare, nu mai vorbesc de ore la care vin uneori din oraș cu ultimul metrou. Cum să-i spui cuiva că ăla e drum către metrou? Așa arăta peisajul prin câmp, în zonele pustii, când mergeam la țară și găseam un loc pârloagă dacă voiam să facem un pipi, ceva, ascunși în vegetația crescută în voie. Deja nu mi-a mai trebuit nimic din momentul ăla, dar voiam să văd garsonierele, ca să-mi fac o idee. Am ajuns la primul bloc, construcția la cărămidă, muncitorii duceau de zor materiale de colo-colo, niște câini pripășiți ne-au ieșit în întâmpinare, am urcat în scară trecând peste niște bucăți de lemn așezate de-a latul blocului. Praf, ciment și intermniabile camere și cămeruțe, viitoarele garsoniere și apartamente. Am intrat în garsoniera pentru care cerusem oferta de preț, mare, frumoasă, comparativ cu ce cutii de chibrituri comuniste din ’70, ’80 se mai vând. Ziduri groase, izolație, mi-a arătat și rosturile de dilatare și mi-a spus că pe proiect e trecut că rezistă la cutremur de 9 grade. Nu ne cade casa în cap la cutremur de 9 grade, suntem mai ceva ca japonezii, dar mergem la metrou prin noroi și boscheți stil eco toilet la firul ierbii. M-a dus apoi la un alt bloc, un stadiu un pic mai avansat, deja era și tencuit, o garsonieră mai spațioasă, mai bine compartimentată, mi-a spus că o parte sunt date, una dintre ele unei doamne divorțate care a cumpărat-o cu banii din partaj și că va face bucătăria în balcon ca să facă în bucătărie camera băiatului, pentru că n-a avut bani să ia ceva cu 2 camere. M-am gândit „Doamne, mi se pare greu că sunt singură, dar tot e mai bine decât să ajungi într-un loc ca ăsta, să crești singură un copil, după divorț.” Îmi explica agenta că pereții sunt rezistenți, nu din rigips, ca la Palladium Residence, mai încolo, unde are băiatul ei garsonieră și le cade oamenilor mobila din pereți, că-s de rigips, vai de ele de case. Pe fereastră se vedea Palladium și mă gândeam că acolo și-a luat apartament una dintre fostele mele colege de chirie, 20 de ani urma să plătească pentru casa aia. Dumnezeule, câtă bătaie de joc! Am plecat, că deja mă lămurisem și simțeam că îmi pierd timpul. M-au dus cu mașina înapoi, la metrou (bine că nu m-au lăsat să merg prin câmpul ăla, cred că se vedea că deja mă luase groaza). A umplut Negoiță sectorul 3 de pavele, le-a pavat oamenilor spațiul verde până în fereastră dar nu le poate face acelor bieți locatari măcar un trotuar decent, să nu-i mănânce câinii și să nu se înfunde în noroaie până la metrou. București, 2020. Îi povesteam unei colege faza și mi-a spus: „A, păi sigur vor face și stradă, și trotuare, cred că nu era rău să iei acolo, că sigur se fac de toate, doar să ai rabdare.” Frate, nu mi se pare normal să dau 40000 de euro pe o garsonieră cu speranța că într-o zi, cândva, o să ies din zona aia și altfel decât prin noroaie și boscheți. Chiar nu putem trăi ca oamenii civilizați? Chiar atât de puțin merită bucureștenii? Pereți de rigips, case în câmp, noroaie? Dar cum poți tu, ca om, Ionescu, Popescu, să te bagi la o rată pe 20, 25 de ani, toată tinerețea ta, pentru o casă pe care o iei la cărămidă, într-un câmp? Ce-i în mintea acestor oameni? Am ajuns să cred că ne-a futut psd-ul în gură atâta timp pentru că efectiv ne place s-o luăm în gură, suntem o țară de fraieribili, de oameni care se mulțumesc cu atât de puțin, încât te poți pișa pe ei. Altfel nu-mi explic cum să stai în așa condiții.

foto cartier de blocuri in câmp

Foto: tribuna.ro

%d blogeri au apreciat: