Frații

Pe măsură ce timpul trece, îmi pare tot mai rău că nu am frați. N-ar fi contat că era frate sau soră, măcar unul să fi fost. După ce m-a născut, mama n-a mai avut voie să rămână gravidă și nici nu s-a recăsătorit. Uneori, când eram copil,  mă mai întreba câte cineva dacă aș vrea un frate sau o soră și le ziceam că nu. Chiar nu-mi doream frați. Eram bucuroasă că toate jucăriile erau ale mele, toate dulciurile, toată atenția, toată casa ca spațiu de joacă. Eram, ca și acum, foarte teritorială și nu cred că ar fi avut o viață prea ușoară cu mine vreun frate. Când am început grădinița, m-am bucurat foarte tare că mi-am făcut prieteni și mă jucam cu ei. Abia așteptam să merg la grădiniță, apoi la școală, în fiecare zi, să mă joc cu colegii. Acasă îmi lipseau. Eram foarte iubită, pentru că eram simpatică și prietenoasă. Am avut prietene bune la grădiniță, apoi la școală, la liceu, la facultate. Îmi amintesc cu drag de ele. Dar viața ne-a separat și dacă aș fi avut o soră, nu ar fi dispărut în trecut, așa cum au dispărut aceste prietene. După ce am trecut de 20 de ani, mi-am dat seama că aș fi vrut și frați. Părinții mor, iubiții pleacă, prieteniile se strică dar frații sunt o prezență constantă, toată viața. Sunt un mare sprijin. E bine să ai mulți copii, dacă ești un părinte responsabil și îi poți crește bine. Eu mi l-am dorit mult pe Alexandru dar nu doar pe el. Mi-am dorit să am minim 3 copii, maxim 5, tocmai pentru că eu nu am avut frați și am vrut o casă plină de copii. Când eu și soțul meu n-am mai fi fost, să se fi avut unii pe alții, cu legături de sânge. Nu mi-a fost jenă să spun că vreau minim 3, maxim 5 și puțin mi-a păsat de fandosiții care ziceau că doar țiganii fac atâția. Până la urmă n-am făcut niciunul pentru că greșeala vieții mele a fost că am vrut să-i nasc într-o lume ideală, doar că mi se oferă doar lumea asta și tot făcând planuri, s-a terminat oferta specială de tinerețe și vreme de făcut copii. Faptul că din cei 5 n-am avut niciunul, face să am un val de antipatie față de cei care acuză părinții cu venit decent care au ales să aibă mulți copii. Nesimțirea odioasă a celor care își dau cu părerea despre câți copii trebuie să aibă cineva. Am un coleg, are 42 de ani, el și soția lui sunt genul de oameni bine educați, cu salarii de 2000-3000 euro lunar. Au 3 copii și ea e gravidă cu al patrulea. M-au șocat, omenește vă spun, m-au șocat comentariile altor colegi despre asta. I-au numit pocăiți, l-au luat la mișto în toate felurile, bietul om este încolțit pentru că, împreună cu soția lui, a decis să aibă al patrulea copil. Nu înțeleg de unde vine ura asta a românilor pentru că semenii lor au copii. Mai ales dacă sunt oameni cu venituri peste medie, ceea ce face să aibă copiii bine crescuți. E foarte bine să ai mulți copii dacă i-ai dorit, păreriștii să țină pentru ei comentariile aberante referitoare la alegerile vieții de familie pe care le fac alții. Nu mă trezesc eu în miezul nopții să schimb scutece și să alăptez, nu-mi urlă mie de foame, nu îi cumpăr eu haine și jucării. De ce-ar trebui să mă trezesc eu vorbind aiurea pentru că cineva are 4, 5 copii? Cei care îi fac pentru alocații și ca să-i bată și să-i trimită la cerșit, merită sterilizați forțat. Dar când niște oameni responsabili, cu venituri bune, decid să aibă mulți copii, eu cred că e ceva minunat. Am cunoscut odată o doamnă, avea 3 copii, cam de 5 ani, 3 ani și al treilea de câteva luni. Își doriseră 3 copii. Avea un blog și a povestit pe blog cum i s-a întamplat să prindă cu greu autobuzul aglomerat, era cu toți 3 copiii, cel mic era în marsupiu la pieptul ei și oamenii din autobuz au început s-o înghesuie, s-o jignească (era o femeie foarte elegantă și bine educată), o femeie a întrebat-o „Dacă ai făcut 3, te-ai gândit cum o să-i educi?” altul a întrebat-o dacă mai are de gând să facă mulți, s-au purtat mizerabil cu ea (București, n-ai ce pretenție să ai). Cu ce le greșise acelor oameni că abia prinsese autobuzul, cu cei 3 copii? Nu înțeleg obsesia asta a românilor de a judeca aspru pe alții și de a se simți datori să-i și pedepsească. Dacă majoritatea vrea să aibă maxim 2 copii, ce drept are să impună asta unei minorități care vrea 4 copii sau 3? N-au pic de bun simț, să judece pe alții așa? Avem un stil neobosit de a ne băga în viața altora, că de ce au mulți copii, de ce n-au copii, de ce sunt gay, de ce sunt pocăiți, de ce sunt atei, de ce aia, de ce ailaltă. De-aia. Pentru că trăim într-o lume diversă în care fiecare ar face bine să-și vadă de borșul lui și să-i lase pe alții în pace, dacă nu-l deranjează cu ceva. Când mama a rămas gravidă, avea 21 de ani iar tata 22. Toată lumea le-a făcut capetele cât banița că erau prea tineri ca să aibă copii. The fuck….orice părerist știe și când ar trebui să rămâi gravidă, îți face program. N-au voie oamenii să se iubească și să procreeze, pentru că nu se încadrează în programul păreristului. Ca să vă dați seama câtă nesimțire și prostie sunt pe lume, rudele mele susțineau senine  că eu nu ar fi trebuit să exist (și au reușit s-o convingă pe mama, grămadă pe ea ca niște ulii, că cel mai rău lucru a fost să rămână gravidă). Pentru că nu le ieșea lor calculul sau nu știu care era faza. La fel cum fac și ăștia care încep să mustăcească dacă te văd gravidă cu copilul nr. 3 și se simt datori să-ți spună că e bine să ai minim unul, maxim 2, că apoi e prea greu, știu ei, sunt clarvăzători. Sunt niște nesimțiți feroce, oameni lipsiți de educație. Încep ei să comenteze că ești pocăit. Da, ești pocăit (sau poate că nu). Și care-i problema? Spre deosebire de ortodocși, sunt o comunitate, nu se lasă unii pe alții la greu, cunosc pocăiți și știu cât de mult se ajută. Dacă unui frate din biserică îi trebuie pastile sau ochelari și nu are bani, fac chetă și îi dau să-și cumpere. Nu se lasă unii pe alții în greutăți și sărăcie. Câți ortodocși ați văzut voi să facă asta? V-au furat ceva pocăiții din casă pentru a avea cu ce-și crește copiii? Au făcut sex și au dus altele sarcina? Ne luăm aiurea de oameni. Doar pentru că au avut îndrăzneala să fie altfel decât noi și să ia altfel de decizii. Marele paradox în  toată situația asta este că ne confruntăm cu o scădere cruntă a natalității și totuși suntem câinoși tocmai cu oamenii decenți care își asumă familii numeroase. Suntem defecți rău.

Mi-am dorit o familie numeroasă, mulți frați, mulți copii, dar n-a fost să fie. Am avut modelul unei asemenea familii pentru că părinții bunicii mele materne au avut 9 copii din care le-au trăit 7 și când meregam la țară și puneam masa la vreo ocazie și ne adunam 25 de oameni, era super. Bunica mea a avut 6 frați, fiecare dintre ei cu câte 2-3 copii și eram acolo ditamai gașca. Ceaune cu mâncare, câte un porc gătit, damigene de vin, torturi, mese și scaune luate în plus de prin vecini, dans și petrecere până dimineața. Cu mare bucurie îmi amintesc acele momente. Într-o familie mare te simți protejat, te simți iubit. Cu atât mai singură mă simt acum în București, doar printre străini, amintindu-mi cum era atunci. Dacă aș fi avut un frate sau o soră (sau pe amândoi) poate am fi venit împreună în București, am fi stat împreună, n-aș mai fi împărțit casa cu tot felul de necunoscute, unele foarte ciudate. Dacă s-ar fi căsătorit, aș fi avut și nepoți, aș fi fost mătușica, nu m-aș mai fi gândit că o să mor singură în casă, m-aș fi bazat pe nepoți. Oricum, ar fi fost altfel. Zilele astea m-am gândit mult la a avea frați și la cât mi-am dorit asta. Doar că, la fel ca multe alte lucruri, nu a ținut de mine să se întâmple.

 

 

%d blogeri au apreciat: