La casa memorială Anton Pann

Azi am bifat încă un muzeu bucureștean. Nu știu cât de reușit va fi acest articol, dată fiind impresia cu care am rămas după vizitare.

Unde este această casă? Pe strada Anton Pann nr. 20, într-o zonă de o părăsire, o mizerie și o mahalageală greu de descris. Nu mai mersesem vreodată pe strada aia si mi-a fost silă cât am parcurs-o, și la venire și la plecare. De fapt îmi erau și silă și frică. Să nu mergeți seara pe acolo. Oameni dubioși, beți, găști adunate pe la porți, căcat, gunoi și flegme pe trotuar (am mers pe șosea), case părăsite, dărâmate, cu placaje bătute în geam, oribil. București, 2020. Și chiar mai mult de-atât, centrul Bucureștiului! Deci dacă v-ați putea teleporta până în curtea muzeului, ar fi bine. Casa este renovată în urmă cu 2 ani și zici că-i picată din cer fix în mizeria aia, nu are nicio legătură cu restul peisajului. E impecabil muzeul, rar am mai văzut un loc atât de elegant, curat și aranjat cu atâta bun-gust. Dar personalul, o, Doamne, n-am cuvinte. M-a întâmpinat un bărbat ce stătea în pridvor și mă gândeam că mă bate, după figura pe care a pus-o când m-a văzut. Iar în interior, o doamnă cu un aspect de genul „Ce vrei, frumosule, o floare, o sămânță prăjită? Hai, că dau ieftin!” Era cât malul stâng al Dunării și purta haine mulate (!), mi-a fost silă să mă uit la ea (ea era și ghid celor care aveau vizită cu ghidare, și își spunea frumos poezia, că o auzeam turuind acolo, dar era mai bine s-o auzi fără s-o vezi). Intrarea costă 10 lei și a fost pentru prima oară când nu mi s-a dat bilet după achitarea taxei de intrare într-un muzeu. I-am cerut bilet și atunci a dat și celor care intraseră deja. Aspect de comerț cu semințe prăjite, comportament asemenea.

Muzeul este mic, are 5 camere și o pivniță de vinuri, exponatele sunt foarte frumoase, cu o documentație bună (dar nimic în engleză, din păcate), cele mai multe sunt desene încastrate în sticlă și oferă un aspect stratificat, sunt portrete, imagini vechi din București, ilustrații din cărțile lui Anton Pann, personaje politice influente în vremea respectivă. Toate au câte o etichetă de prezentare prinsă cu un șnur, e un mod elegant și frumos de a prezenta un exponat. Au acolo și o tiparniță, și niște cilindri care se învârt cu o manivelă și în care se văd, în mișcare, imagini ca într-o animație, ele fiind pictate, e modul în care se făceau „filme” pe vremea aceea. E foarte bine luminat muzeul și asta dă un efect super. Cel mai mult mi-a plăcut camera cu instrumente muzicale din vremea lui Pann. Sunt foarte vechi, au fiecare cartonașul ei cu descriere, sunt bine întreținute și frumoase iar în dreptul fiecăruia este o cască la care poți asculta sunetul acelui instrument. Ca aspect, aproape toate îmi erau necunoscute, sunt orientale, sunt spectaculoase, dar asultându-le, mi-am amintit de vremurile copilăriei mele când mergeam la țară, la străbunici, în Limanu. Ca să nu audă la radio doar Ceaușescu, dădeau la turci, că erau lângă noi și se prindeau ușor. Acolo era mai mereu muzică. Dansam o grămadă pe muzica aia și mi-am amintit-o azi, ascultând acele instrumente. Mă și vedeam iar pe la 6, 7 ani agitându-mă singură dintr-un colț în altul al camerei, și străbuncii mei zicând „Vai, dar ce frumos dansezi!” Cu gândul la anii ăia liniștiți și la dansul meu,  iar mi s-a făcut dor de casă și de Dobrogea mea însorită și frumosă. Am ajuns și la exponatul surpriză. Se numește baglama și este, desigur, un instrument muzical. Mi-a plăcut cel mai mult. Vă las să-i descoperiți aspectul și sunetul. La final am mers și în pivnița de vinuri, e un loc micuț, cu multe rasteluri cu sticle și pe fiecare sticlă, câte o poezioară sau un proverb de-al lui Anton Pann. Totul este impecabil acolo, au în hol o grămadă de cărți și suveniruri de vânzare, au și un fes (ca al lui Anton Pann) roșu, cu ciucure, din care fiecare vizitator ia câte un răvaș. În copilărie am citit „Povestea vorbei” și „Năzdrăvăniile lui Nastratin hogea”, nu îmi amintesc dacă le-am citit integral, dar mama ținuse să le aibă și sunt și acum acasă, în bibliotecă. Odată cu trecerea timpului, unul dintre lucrurile pe care le-am apreciat mult la mama, e că m-a familiarizat cu literatura de calitate și nu a cumpărat măcar vreo carte proastă sau nu accepta să mă vadă citind prostii împrumutate de pe la unii și alții, la fel cum m-a ferit de kitsch în decorarea casei sau la îmbrăcăminte. Îi sunt recunoscătoare. Revenim la muzeu, la final am mai stat un pic în curte, ca să observ detaliile și arhitectura casei dar chiar cum ieșisem din casă, domnul din pridvor s-a dus și a deschis poarta și a rămas proțăpit lângă ea cu o față de genul „OK, nu pleci? Nu vezi că stau în poartă și aștept să ieși?” L-am întrebat cu cât timp în urmă s-a renovat casa, mi-a răspuns sictirit, cu spatele la mine, că 2 ani și mi-am dat seama că orice discuție e inutilă, dacă aș fi vrut să știu și alte detalii. Oamenii ăștia sunt bugetari și sunt plătiți din impozitele noastre, dar nu știu dacă în creierele lor acest lucru e clar vreodată. Absolut fiecare bugetar care se poartă așa, merită câteva palme și n-ar avea de ce să comenteze. Am plecat iarăși pe strada oribilă și sigur nu m-aș întoarce acolo, nici de-ar fi să vrea cineva să-l duc la vreun muzeu. Sigur nu l-aș duce acolo. Totul era îngrijt, frumos, renovat elegant și cu exponate valoroase. Dar, ca peste tot, oamenii sunt problema. Și oamenii din mahalaua aia mizeră, și oamenii din interior.

Am trecut articolul în categoria „recomand” doar pentru că este vorba despre un muzeu dar aș recomanda orice alt muzeu înaintea acestuia și e mare păcat.

 

%d blogeri au apreciat: