Mulțumesc

N-aș fi scris azi acest articol, poate că acum aș fi stat la tv sau aș fi citit, în loc să scriu. Dar m-a determinat ceva. Am venit de la serviciu în seara asta, am intrat pe net, aveam statistică 0 azi la blog. M-am gândit că e logic, toată lumea e cu ochii pe coronavirus, pe știri, or fi la supermarket să-și facă provizii, nimeni n-are timp să citească blogul meu cu muzee și tot felul de romantisme. Peste vreo oră aveam o vizualizare, din România. Un om, în totă nebunia de zilele astea, și mai ales de azi, a intrat pe blogul meu. De câteva zile intenționam să scriu articolul de mulțumire pentru cei care mă citesc.

Cu un an în urmă aveam cam 250 de unici lunar. Acum am aproximativ 50. Să pierzi 200 de cititori, e o chestie. Câți ați mai rămas, puțini și prețioși, unii cunoscuți, alții necunoscuți, aveți cele mai bune gânduri ale mele. Vă mulțumesc pentru răbdare, pentru consecvență, pentru că, într-o viață atât de scurtă și de prețioasă, alocați minute pentru ceea ce scriu eu. În ianuarie și februarie mi-a explodat statistica la blog, cu un singur cititor. Cineva mi-a luat la rând articol cu articol, nu-mi pot explica atâta răbdare, am și primit un mesaj de felicitare de la WordPress pentru că am avut un boom în statistici. Un om. Eu nu citesc bloguri, nu am timp, sunt mult la serviciu iar apoi toate activitățile rutiniere necesare și faptul că dorm 8, 9 ore pe noapte, îmi umplu tot timpul. De-asta cu atât mai mult contează că sunt oameni care citesc ce scriu eu aici. Vă faceți timp pentru mine. Am unele articole atât de ciudate, încât mă mir că mă mai citește lumea apoi. Altele le șterg după vreo 2, 3 zile, cum am făcut cu două săptămâni în urmă, când am șters un articol bun, dar mi-am dat seama că nu e ok să dai nici în treacăt amănunte despre viața privată a cuiva, mai ales dacă e persoană publică. Vreau să țin blogul la un nivel de decență și să-mi asum doar ceea ce dezvălui despre viața mea. Se spune că ceea ce iubești mai mult să faci, să-ți fie hobby iar ce e pe locul 2 să-ți fie serviciu. Eu am reușit asta. Scriu dar n-o fac pentru bani, pentru că asta ar pune presiune pe mine (dacă vedeți reclame pe blogul meu, să știți că nu câștig nimic, sunt de la WordPress). Scriu pentru că nu pot altfel. N-aș scrie pentru bani, pentru că asta ar întuneca toată pasiunea și toată liberatatea. Faptul că voi mă citiți, face din mine ceea ce mi-am dorit cel mai mult: scriitor. Am la Mangalia, în cutii, zeci de caiete de jurnal, încă din anii ’90, jurnal început când aveam 9 ani. în 2010 am făcut primul blog (închis în 2015) iar în 2015 pe acesta. Dacă trec 3, 4 zile și n-am scris ceva, nu mai am stare. Sunt un gol și o neliniște pe care abia le potolesc. Eu am avut norocul de a-mi descoperi vocația de la 9 ani, când mi-am dat seama că vreau să scriu toată viața. Pe vremea când țineam jurnal, au fost unele momente tare grele în familia mea. Aveam vreo 13 ani, să fi fost în vara lui 1995, și mama a zis că ne e atât de greu cu banii, încât nu știe dacă ne vor mai ajunge de altceva decât de pâine până va lua salariul. M-a trimis la cumpărături, am luat diverse lucruri și am luat și un caiet și o călimară de cerneală (scriam cu stiloul pe atunci), le-am ascuns și am scris în jurnal că dacă peste vreo 2, 3 zile n-o să mai avem bani decât de pâine, măcar să mă asigur că pot scrie, pentru că scrisul e la fel de important ca mâncarea pentru mine. Și la fel de important e și acum. Dacă din 50 de cititori voi rămâne cu unul, va conta cât cei 250 de anul trecut. Un om va citi cu plăcere ceea ce am scris eu cu plăcere. Eu nu prea pun poze pe blog, nu caut să atrag prin poze, consider că am suficient de bun mesajul scris, că transmit stări, un anumit tip de energie și merg doar pe ceea ce trezește în mintea omului mesajul meu, nu pe imagini. De-asta nici nu i-am făcut upgrades blogului, am tot poza cu marea, aceeași grafică, doar am adăugat anul ăsta pagina „Despre mine”, inclusiv cu date de contact, pentru că dacă tot nu permit comentarii la articole, poate vrea cineva să îmi spună ceva pe mail. Din exeperiența blogului precedent știu ce se revarsă în comentarii, mai ales dacă permiți anonime și cum a lăsa un e-mail pentru feedback, atrage feedback decent.

La începutul anului, când m-am pomenit că mi se citesc la rând zeci de articole, am început și eu să le recitesc, și am înțeles niște lucruri pentru că le-am privit din afară. Am înțeles cu ce note dramatice puneam presiune pe mintea și sufletul meu și că n-ai cum să înflorești dacă ești atât de închis. Credeam că sunt o persoană foarte deschisă dar am văzut, citindu-mă, că judecam mult  pe ceilalți și limitam multe la lumea mea. Asta mi-a dat imbold să fac niște schimbări. Mi-aș dori ca lucrurile bune pe care le-am scris să schimbe ceva în bine și cele greșite să ajute pe ații în schimbare, așa cum m-au ajutat și pe mine, analizându-le. Am început blogul ăsta într-una dintre cele mai grele perioade ale vieții mele. La finalul unui tratament antidepresiv în urma căruia neurolepticele aruncate de-a valma în creierul meu de un psihiatru neatent, îmi făcuseră sistemul nervos franjuri. Aveam atât de afectat sistemul nervos central, încât dacă auzeam un zgomot, nu îmi dădeam seama dacă era țipăt, râs, glas de copil sau sunet de animal, îmi lua câteva secunde să-mi dau seama. Dacă simțeam un miros, la fel, îmi lua câteva secunde să-mi dau seama dacă era de parfum, de ars, de mâncare, și mi s-a întâmplat de câteva ori să cred ca a luat foc casa, dar era doar mirosul de mâncare de la vecini. Până mi-am revenit, mi-a luat vreo două luni și am înțeles de ce fuge lumea de psihiatri, pentru că unii fac asemenea erori cu medicația. În 2015 scriam și sufeream, apoi, treptat, au venit momentele bune. Sunt convinsă că mi-am pierdut unii dintre cititori pentru că am scris despre depresie și, în dulcele stil clasic românesc, unii te cred tarat complet după depresie, n-au vrut să-și mai piardă timpul cu blogul uneia pe care o considerau dusă cu capul. Dar sunt oameni care au fost cumva alături de mine în toți acești 4 ani jumate, citindu-mă, în momente bune sau grele. Îmi pare rău dacă nu am reușit să vă fac viața un pic mai frumoasă. La începutul lui 2020 s-a întâmplat ceva. Nu știu de ce mi-e mai ușor s-o spun în engleză. There’s something that lifted me up. Someone. Când cineva reușește, în două luni, să îți întoarcă viața către cea mai luminoasă fațetă a ei, începi să te întrebi dacă tu aduci măcar un minut de lumină și bucurie în viața cuiva. Asta m-a făcut să duc blogul către o direcție care să încerce măcar să fie pentru cititorii mei ceea ce e pentru mine experiența pe care o trăiesc din 1 ianuarie încoace. De-asta am luat la rând muzeele și voi scrie despre ele și despre alte locuri interesante, de-asta mă gândesc serios, când încep să scriu, ce impact va avea asupra cui citește și dacă îi va aduce o fărâmă de lumină sau o minimă stare de bine, pentru că cineva poate ajunge întâmplător la blogul meu așa cum am deschis eu întâmplător televizorul pe 1 ianuarie. Nu aruncăm cu idei și cuvinte, avem și o responsabilitate pentru ceea ce aduc în mintea celor la care ajung. Vine un moment în care simți că poți funcționa și atlfel, că o grămadă de minuni erau just around the corner dar nu făcuseși nici minimul efort să mergi până acolo. Pe mine o banală întâmplare din 2020 m-a dus acolo. Așa am ajuns și la acest articol. Descărcasem sacul de sute de ori, dar un întreg articol în care să vă mulțumesc nu scrisesem până acum.

Vă doresc să fiți sănătoși, fericiți și binecuvântați.

 

%d blogeri au apreciat: