Când lucrurile se schimbă

Cred că am trecut peste una dintre cele mai grele săptămâni ale vieții mele și probabil că e valabil pentru multă lume din țara asta. Duminica trecută scriam despre muzeul Theodor Aman, azi încă îmi revin după o succesiune de stări care mi-au măturat mintea. Poate că nu-i atât de grav ceea ce se întâmplă, pe cât de greu e să te obișnuiești cu rapiditatea acestor schimbări.

Primele două luni din 2020 cred că au fost printre cele mai frumoase și mai împlinite din viața mea, pluteam prin lume. Să pici dintr-o asemenea stare într-o stupoare, o incertitudine și o spaimă, te zăpăcește complet. Ultimul lucru de care-mi pasă acum e că aș face fucking virus, naiba să-l ia, sunt tânără, sănătoasă, nu fumez, am capacitate pulmonară 130%, am pastile de răceală și gripă. Exact luna asta urma să primesc o mărire salarială și ne-au înghețat salariile. Credeți-mă, dacă aș face rahatul de virus, nu aș plânge cum am plâns că am văzut banii ăia dispărând din fața mea. Luna viitoare urma să-mi fac rezervare pentru un concediu la care visez de ani de zile. Nu la capătul lumii,  în România. Nici asta nu mai pot face. Am stat la coadă la Orange pe stradă, cu alți oameni, în frig. Alții stăteau lângă noi, în frig, la coadă la farmacie. Eu nu pot lucra mult de acasă pentru că atribuțiile mele presupun deplasarea la birou. Aș fi printre primii concediați dacă ciuma bubonică+ebola+holera asta care a băgat spaima în lume, ne-ar ține mult în case. Toate căcaturile astea se adună și dau o stare mizerabilă. Simplul fapt că ne-am văzut rutina afectată, ne-a stresat pe mulți dintre noi. Într-adevăr, ultima mea grijă ar fi că fac virusul bau-bau, gripa lu’ liliac fiert. Dar sunt alte temeri, pentru oamenii pe care îi iubesc. Mă bazam pe doza mea de cinism, egoism și instinctul meu de conservare care m-ar fi menținut într-o stare de indiferență față de alții și grijă față de mine, dar m-am pomenit cu inima cât puricele și cu o greutate imensă la gândul că cei pe care îi iubesc s-ar îmbolnăvi. La fel gândesc și ei pentru mine și asta m-a făcut să-mi dau seama că suntem prinși într-o rețea cu  oamenii care contează pentru noi. Nu doar instinctul de conservare ne ține în viață, cât și dragostea pentru mamă, tată, frați, iubit, iubită, copil sau cățel. Plus de asta, rar mi s-a întâmplat să dorm atât de prost. Eu dorm buștean de obicei, iubesc să vină noaptea și să mă culc, acum mă lua groaza la gândul că se face noapte, eram și singură în casă, mă trezea orice zgomot, niciodată nu mi s-a mai întâmplat să mă trezesc la 4:00 și să mă gândesc că abia aștept să fie dimineață, eu mereu doream să dureze noaptea muuult, ca să dorm. Nu e despre boală, e despre toată suita asta de porcării cu care ne-am pomenit. Și mă mai deranjează o chestie. Totă lumea ne tot spune că vai, avem ocazia zilele astea să stăm cu familia, să stăm cu soțul, soția, copiii, bunicii, părinții. Frate, aș vrea să vorbească cineva și despre oamenii singuri. Unii dintre noi avem părinții rămași departe, nu am găsit un Făt Frumos sau o Ileana Cosânzeana cu care să facem niște mogâldețe de copii cărora să le gătim acum gogoși din tonele de făină luate de la supermarket. Noi nu existăm? Dacă unii dintre noi sunt văduvi sau atenția pentru găsirea unui partener compatibil (nu doar a unui partener la întâmplare), a făcut să rămânem singuri, suntem neglijabili? Nu mă simt invidioasă pe cei care au familii, pentru că nu știu cum e siuația în familiile lor (unii dintre colegii mei erau îngroziți că vor sta acasă, cu familia, iar cei care s-au căsătorit cu prima ocazie, doar ca să bifeze și asta, vor avea niște zile horror în perioada următoare) dar, la fel ca la sărbători, oamenii singuri dispar în neant, nimeni nu-i vede, doar familiștii există. E corect?

Zilele astea am avut, pentru prima oară în viața mea, tendința de a prinde pe cineva de mână. Îmi tot pleca mâna stângă în lateral și o trăgeam înapoi. M-am trezit într-o noapte pentru că ajunsesem cu mâna pe parchet. Pentru mine, orice virus gripal nu e atât de rău pe cât e să trag înapoi mâna pe care am întins-o fără s-o prindă cineva. Au fost o grămadă de chestii banale cărora le dăm importanță abia zilele astea, când le-am pierdut.  Nu așteptați să pierdeți oamenii de lângă voi, ca să vedeți cât contează să te țină cineva de mână.

 

%d blogeri au apreciat: