Calcule și așteptare

De mâine lucrez de acasă, nu se știe pe ce perioadă. Dar clar sunt 3 variante: până mă dau afară că falimentăm, până mor de corona sau până se rezolvă balamucul și revin la firmă. Și mă gândeam azi, când ne strângeam toți lucrurile de pe la birouri, cum e să ții oamenii acasă până trece un virus. De parcă virușii ar fi haite de lupi care vor muri de foame pe străzi dacă oamenii stau în case. Poate că în mai scade drastic numărul de cazuri, revenim la lucru și atât așteaptă virusel, aglomerațiile, o să ne ia în plin. Ții oamenii acasă, să nu ia gripă. E o nebunie ce se întâmplă, o debandadă de talie mondială. Acum încă e bine, avem bani să devastăm supermarketurile, și în aprile vom avea bani pentru că luăm salariile pe martie. Dar să vezi iunie, să vezi iulie. Stai acasă să te ferești de virus și ajungi ca la blocada Leningradului, să mănânci pisicile din cartier, te simți chinez. Când începuseră și la noi primele cazuri, ziceau unii, alții, că e bine că sunt monitorizați, carantinați, că se va ține sub control boala. Eu, amuzament maxim la ideea asta, le-am zis: „Frate, la noi o să fie un haos pentru că ăștia suntem noi, masters of chaos. N-o să se mai știe cine are, cine nu are, dacă e răceală su corona, unii o să bolească pe acasă, alții o să moară prin spital într-o debandadă completă, dezorganizare maximă. Finalul chestiei ăsteia la noi va fi când se vor termina testerele, automat că nu vom mai putea raporta cazuri noi, se va considera virusul eradicat, toată lumea se va întoarce la muncă în timp ce unii vor mai muri prin spital și gata.” Am avut dreptate? Uitați-vă cum îi aleargă pe ăștia care nu stau în izolare, amenzi, dosare penale, cocalari care pun pe fb filmulețe că ei au venit din Italia dar umblă liberi, ăla venit cu amanta din Israel îmbolnăvește un spital, ăștia de la știri transmit de parcă trebuie deja să ne luăm arpacașul, toți disperații golesc rafturile de făină și hârtie igienică, e circul dracului. Așa cum au avut cinismul să facă un film cu Colectiv, să vezi ce film iese peste vreo 3 ani cu coronavirusul, comedie neagră. Suntem atât de bătuți de soartă și de prostani, încât i se face providenței milă de noi și cred că o să scăpăm ca prin minune, n-o să fie grav la noi ca la alții, cumva n-o să ajungem până peste cap în rahat, norocul prostului. Zice Dumnezeu: „Băi, perioada de criză la ăștia e gestionată de Șică mandolină, Vela, Firea. Hai, că le dau doar 50 de morți și îmbolnăvesc ușor doar tinerii. Ți-e și milă de adunătura asta de amărâți.” Sunt sinceră, trebuie să recunosc, eu cred că șansa noastră va fi să reîncepem munca, cine scapă, scapă, cine nu,  nu. Altfel, dacă vom tot avea cazuri noi încă vreo 3 luni, stăm în case și trei sferturi de țară își pierde jobul pentru că…gripă, dracu ne ia. Falimentează și privații și bugetarii, o să mâncăm pungile care ne-au rămas de la făina luată acum. Bine că sunt de hârtie. Stăm, așteptăm, vedem dacă scăpăm și ce-om face mai departe.

De ieri mă tot gândesc că poate mor, n-are cineva garanția că mă ocolește corona, cu toată încrederea mea în tinerețea și sănătatea mea. M-am uitat în urmă, 37 de ani, și a venit momentul să mă felicit pentru alegerile mele. Am făcut ce am vrut, chiar dacă unii m-au considerat inconștientă. N-am ținut joburi nasoale, chiar dacă asta a însemnat ca în 6 luni să schimb 5 locuri de muncă la un moment dat, n-am rămas în relații care nu mergeau, am zis pas de fiecare dată când ceva nu mi-a plăcut, am spus ce am simțit și am făcut ce m-a bucurat. Mereu am avut gândul ăsta în minte: „poate mor mâine. Ce văd în urmă, dacă mâine la ora asta o să fiu pe moarte într-o salvare?” Toată viața ne pregătim să murim, zi după zi. Evident, sunt o gămadă de lucruri pe care le voi regreta și mi-aș dori să mai am timp să le fac, mereu îți dorești să mai apuci să vezi un răsărit sau pomii înfloriți. Dar vine o zi în care chiar se termină. De un an tot zic că îmi fac testament și n-am reușit, m-am luat cu alte și alte chestii și poate fac unul de mână zilele viitoare, pentru că trebuie să fii atent dacă ai ceva de lăsat. Îmi place să fie totul în ordine. Zilele astea ne-au stors pe mulți dintre noi, ăștia care avem gânduri și le și putem așeza într-o ordine logică.

Unul dintre puținele aspecte frumoase ale acestor zile a fost atmosfera de la job. Noi nu prea ne iubim, deh, corporație, multă muncă, stres și indiferență. Dar zilele astea, Doamne, cum ne-am purtat unii cu alții! Ce blândețe, ce gingășie, ce bunătate, cum ne adunam câte 2, 3 și stăteam de vorbă în câte un colț de birou și eram complet de acord unii cu alții, și râdeam și nu ne mai dădeam duși. Ziceai că eram cei mai buni prieteni. N-am crezut că o să apuc așa zi în firma aia. Azi tot strângeam la lucruri și nu mai plecam, iar mai stăteam de vorbă, iar mai aranjam ceva, ne-a apucat 7 seara. Cine știe când ne mai întoarcem? Așa înveți să apreciezi ce ai, când simți cum îți alunecă printre degete. Femeia de serviciu, care e o acră și zice că nu ne mai suportă, că e apă pe oglindă la baie, că unii calcă după ce a spălat ea, că se adună vase în chiuvetă, azi plângea că riscă să rămână fără job și cred că ar fi dat cu mopul și ne-ar fi rugat să trecem, să lăsăm urme, doar să mai aibă de lucru.

Unul dintre aspectele care m-au șocat zilele astea este modul în care, în câteva zile, am ajuns de la un deficit uriaș pe piața forței de muncă, la oameni concediați și alte mii care intră în șomaj tehnic. În câteva zile! Cum se poate contracta economia sub ochii noștri! Era disperat directorul nostru că nu găsea oameni, de un an o ținea așa, am angajat tot felul de habarniști, de putori, doar să avem cu cine lucra, acum facem tot posibilul să nu dăm oameni afară. În construcții lucrau cu toți bețivanii, toți analfabeții. La noi la job, firma de mentenanță avea ultimii ratați și ziceau că nu-s ok, dar nu au oameni. Și în 3, 4 zile, praf, tot. E uimitor. Și foarte trist să ai atâția oameni rămași fără loc de muncă. De-asta îmi doresc din tot sufletul să ne întoarcem la lucru chiar dacă asta va fi în urma unei minuni, puțini oameni bolnavi, niciunul mort, sau al alegerii extreme, scapă cine poate, pentru că nu avem posibilitățile uriașe ale țărilor bogate de a ține oamenii acasă. Acum a venit momentul să plătim pentru ce am votat și pentru ce am tolerat 30 de ani. Cum e gestionată criza, cum sunt spitalele, cum vor susține economia, cu oamenii acasă? În mâinile cui ne-am lăsat?

 

%d blogeri au apreciat: