Cui îi pasă de tine?

Zilele astea stăm acasă. Unii cu familiile, alții singuri. Nu știu la ce s-or gândi alții, dar pentru mine este mai important ca niciodată un aspect: de la cine primesc mesaje, telefoane, cine vrea să se asigure că sunt bine? A ajuns să-mi pese atât de mult de cei care mă caută zilele astea, încât simt că după ce ieșim din izolare, n-o să mai vreau să-i văd decât pe ei, doar ei vor mai primi de la mine daruri sau urări la sărbători. Eu mereu mă gândeam cu drag la ceilalți, împărțeam în stânga și-n dreapta cadouri, dulciuri făcute de mine, cuvinte frumoase (pe bune, nu sunt chiar așa acră pe cât par pe blog). Eram un soi de izvor de amabilitate și generozitate. Acum, pentru prima oară în viața mea, efectiv nu-mi mai pasă de soarta celor care nu mi-au dat un telefon sau un mesaj. Oameni pe care, până mai ieri, îi înconjuram cu dragoste și cuvinte frumoase, oameni pentru care m-am îngrijorat la debutul bolii în România, parcă ar fi dispărut pentru mine. Când am tendința de a mă îngrijora pentru Ionescu sau Popescu, brusc îmi vine un gând „Dar lui îi pasă ce faci tu? Se gândește la tine? Ți-a dat vreun mesaj? Și-atunci la ce mama dracului tu te îngrijorezi ca fraiera?” Mă gândesc că sunt un om rău, mi se face jenă de mine dar ce să fac? Îmi asum. Poate că și alții se gândesc așa, în momente de-astea cum nu am mai trăit. Situație nouă, trăiri noi.

Zilele astea trăiesc una dintre cele mai mari ironii ale sorții. Ieri m-am mutat pentru că mi-am cumpărat o garsonieră (n-aveți idee prin ce am trecut săptămâna trecută, am semnat actele în ultima zi de lucru a notarului, îmi era că nu mai apuc nici să mă mut din cauza restricțiilor, totul s-a făcut pe ultimii metri, cu măști și dezinfectanți, n-o să uit vreodată cum mă chinuiam să respir și cum abia mă înțelegeam cu consultantul de vânzări când mi-am ales electrocasnicele, pentru că amândoi aveam măști). Din toamna lui 2018, de când am vândut casa de la gândăcărie pentru că n-am putut sta în ea, una dintre marile mele temeri a fost că dacă îmi iau garsonieră, o să stau singură și urăsc singurătatea, am preferat să mai stau cu chirie până când mi-am dat seama că oricât de dragi mi-ar fi colegele de apartament, vine un moment în care cineva pleacă și se strică tot zenul, plus că e o prostie să stai cu chirie și cu banii de casă în bancă. Și mi-am zis: „Uite, când îți iei casă, o să ieși, o să te vezi cu prietenii, o să-ți demonstrezi, prin volumul crescând al vieții sociale, că nu ești așa de singură cum crezi, vei sta puțin acasă și mult prin oraș, vei începe să călătorești, nici n-o să mai ții cont de singurătate. Ești mult la lucru, vei ieși des după ce te muți, ca să nu simți singurătatea.” Ce risc ar fi fost să-mi iau casă exact într-un moment care se întâmplă o dată în viață, când suntem izolați în case? Gândiți-vă voi, ce procent de risc? Ei bine, mi s-a întâmplat asta.  2 luni într-o viață ești izolat că vine molima, și vor fi primele luni în casa mea. De ce ți-e frică, nu scapi. Primele 2 zile au fost ok, nu e chiar așa de rău, mai ales că am avut o grămadă de chestii de făcut, încă mai am de despachetat, mâine vine instalatorul să-mi facă racordul la mașina de spălat dar apoi va fi o singurătate uriașă. Bine că vecinii sunt prietenoși, erau curioși să mă cunoască și văd pe cineva pe palier mai mereu când ies. Măcar un „Bună ziua” îmi voi spune zilnic cu cineva până putem iar să existăm ca oamenii. Asta e, facem ce putem și prima mea grijă acum nici măcar nu mai e singurătatea, ci să nu-mi pierd locul de muncă iar dacă mi-l pierd, să nu pic în depresie. Nu e bine să se fractureze ceva unde s-a mai fracturat o dată. Nici măcar nu mă gândesc că mă voi îmbolnăvi pe cât de mult mă gândesc cum va fi viața noastră în iunie, în iulie. E un gând care nu mă părăsește, ce vom face în iunie? Aș fi vrut ca iunie să mă prindă prin Sibiu și acum mă gândesc dacă voi mai avea bani să trăiesc la vară. Am grăbit cumpărarea casei tocmai ca să pot călători în loc să mai dau banii pe chirie, pentru că enorm mi-am dorit să văd diverse locuri. Am luat prima căsuță care mi s-a părut locuibilă, am plecat dintr-un apartament de lux din Dristor într-o garsonieră care e cât camera pe care o aveam la Dristor, într-un bloc modest din Militari, și de-asta acomodarea mi-e foarte grea. Doar că nu sunt gândaci, fiind bloc de 4 etaje, fără ghenă, și nu e nici picior de gândac. Doamne, am trăit ziua să văd și eu în București un bloc fără gândaci. Toată lumea mă sfătuise să fac o rată la bancă, peste banii pe care îi aveam, ca să iau o casa frumoasă, nu ceva simplu. Chiar era să fac asta, deja plănuiam în ianuarie, februarie, și apoi mi-am zis „Băi, nu știi ce se poate întâmpla. Rămân fără o mână, fără un picior, îmi pierd jobul, cu ce plătesc rata? Ia să mă întind eu cât mi-e plapuma și chiar dacă iau o garsonieră mai sărăcăcioasă, nu am grija niciunei datorii și salariul îmi rămâne tot mie, să călătoresc.” Poate că am făcut o prostie uriașă că am luat casă acum și că vor scădea drastic prețurile, dar măcar n-am făcut prostia de a lua împrumut de la bancă. În momentele astea (când nici măcar nu pot merge la Poliție să-mi fac buletin nou), contează cu atât mai mult să se gândească cineva și la mine. Ce-i drept, vreo 3 oameni știu că mi-am luat casă, nici n-am curaj să spun, pentru că toată lumea va râde de mine că am luat țeapă pentru că se vor ieftini casele. E suficient să mă gândesc că rămân fără job, nu vreau alt stres. Ironia sorții 2: să nu poți spune că ți-ai luat casă, deși așteptai asta de ani de zile și toți îți făcuseră urări să găsești cât mai repede. De la 15 ani stau cu chirie, 22 de ani am așteptat să am casa mea și fix în condițiile astea ajung proprietară! Izolată în casa despre care nu pot spune că am cumpărat-o. Atât am așteptat momentul ăsta și nu mi-ar fi trecut prin cap că așa va fi. Sunt obosită, sunt îngrijorată, nici un moment de bucurie nu am avut. M-am temut foarte tare că îmi va fi frică în casă, la capătul ăsta de lume, dar culmea este că ultimele 6 luni cât am stat la Dristor, mi-a fost frică noaptea din greu, nu știu de ce, dar aici nu am absolut nimic. E o ciudățenie. De multe ori realitatea este altfel decât ne-am imaginat. Mă temusem că mă voi simți foarte singură, fără colega de apartament. Nu-i așa, e cam la fel cum era cu ea. De fapt, sunt așa de îngrijorată de ceea ce se întâmplă zilele astea și așa de obosită, încât nici nu prea îmi dau seama ce simt și am și obosit să mă mai concentrez pe vreuna dintre stările mele. E doar oboseală. Să mă întrebe cineva ce fac, să primesc un telefon, e mare lucru pentru mine în așa momente și, dacă nu mor, le voi face daruri frumoase tuturor celor cărora le pasă de mine zilele astea și voi fi gata oricând să-i ajut în momente grele. Vine câte un moment de-ăsta și îți dai seama pentru cine contezi.

Nu știu de ce unii au impresia că vom sta în case până va uita Dumnezeu de noi și că cine știeeee când vom merge la mare sau la munteee? Parcă vor sta în case până la bătrânețe. Vine acum sezonul cald, trece contagiunea asta stupidă și vom da ochii cu cei care ne-au încurajat în izolare dar și cu cei care n-au vrut să știe dacă mai trăim sau cum ne mai simțim. Cred că e un lucru care chiar contează. Acum, din păcate, se adeverește ce scriam într-un articol. Ești 0 barat pentru patron. Se vor dispensa de oameni ca de piese uzate. De fapt, se și întâmplă deja, unii chiar au dat salarii mai mici, fără vreo acoperire legală. Și mai e ceva, o altă chestie tristă. Bogaților le e ușor să stea în casă, ei stau cu curul pe mii de euro. Le e simplu să apară la tv și să spună să stăm acasă, pentru binele nostru. Ei pot trăi și un an în izolare cu ce bani au. Omul sărac, care muncește pe 2000 de lei și are și familie, nu poate sta 2 luni, 3 luni. Sau stă, de nevoie, dar nu e spre binele lui, pentru că dacă nu face coronavirus, face depresie când rămâne fără bani. Pentru omul simplu nu-i ușor niciodată. Acum înțelegeți de ce nu am făcut un copil, pentru că nu am acceptat să-l fac cu un bărbat de condiție medie? Ce fel de mamă aș fi fost eu, să fi ajuns acum să risc și eu, și soțul să ne pierdem joburile de oameni simpli și să îi dăm copilului doar cartofi, prin vară? Am crescut în sărăcie, știu cum e sărăcia și dacă mama mea a eșuat ca mamă și m-a făcut cu un bărbat simplu, eu am gândit mai mult pentru copilul meu și bine am făcut. Nu bărbat bogat, nu copil. Viața bogaților e ușoară, copiii lor n-o să fometeze și n-o să vadă plâns și depresie în case pentru că a venit virusul chinezesc. N-aveți idee ce bucuroasă sunt zilele astea la gândul că, peste toate problemele astea, nu-l mai am și pe Alexandru cu mine. Viața e atât de grea uneori, încât te întrebi ce bine i-ai făcut copilului tău aducându-l pe lume. Ironia sorții 3: să ajungi într-un moment atât de nasol, încât să te bucuri că n-ai dat viață cuiva, ca să nu trăiască așa ceva. Și asta să fie singura ta bucurie, când tocmai ți-ai luat casă. Mai e totuși ceva care nu mă bucură neapărat, dar mă liniștește. Toată lumea mi-a făcut capul mare, în decursul timpului, că eu nu prea ies. Mă tot întrebau cunoscuții „Dom’le, dar tu cum poți sta așa mult acasă? Cum poți fără să ieși, eu aș înnebuni. Ce faci tu atât acasă?” Eu dorm, scriu, gătesc, dansez, citesc, mă uit uneori la câte un film dar da, sunt un om atașat de casă, stau cu ușurință în cochilia mea și-mi găsesc lucruri de făcut. De când se fuma în cluburi și baruri, eu ieșeam foarte rar pentru că nu suport fumul de țigară și am rămas cu obiceiul de a merge rar în cuburi și baruri, am modul meu de a-mi ocupa timpul și, neavând frați, din copilărie m-am obișnuit cu a-mi face câte ceva de lucru prin casă, de una singură. Eu+casă=love. Avantaj eu la izolarea de zilele astea, dragi băieți și fete. Zic eu acum așa dar probabil că peste o săptămână o să fiu pe jos de plictiseală. Totuși, mă gândesc la lucruri pe care nu le-am făcut și acum am timp pentru ele. Plus că am o perioadă de acomodare cu casa. Casa mea din vremuri de restriște. Aș vrea să fiu omul altruist dinaintea acestei situații stupefiante și să mă gândesc cu drag la cei care nu se gândesc la mine. Nu iubim oamenii pentru ceea ce fac pentru noi, îi iubim pentru că sunt. Sper să-mi și iasă și, după izolare, când îi revăd (dacă nu murim între timp și ne mai vedem) să nu fiu nevoită să mă gândesc cu jenă că nu-mi păsa de ei când era boala pe străzi.

 

 

%d blogeri au apreciat: