28 martie 2020

Aș minți dacă aș spune că acomodarea în noua mea căsuță e frumoasă și lină (ca într-un film pentru femei al căror unic scop în viață e măritișul). În plus, în condiții ca astea, cine se poate lăuda cu o stare de bine patologică? Recunosc că azi am avut momente în care am făcut ture de la un capăt la altul al camerei, plângând ca la înmormântare. Nu-i exclus să mai trec prin de-astea dar cine a spus că ne-am născut doar ca să fim fericiți? Frații mei de suferință sunt și ei prin apartamentele lor. Când pui ceva greu în balanță, ea are un balans până se echilibrează și e firesc să trecem prin diverse stări până ne echilibrăm, în zile ca astea.  Dar m-am adunat pentru articolul optimist al zilei. La câte drame și prăpăstii se văd la știri, vreau ca cine intră pe blogul meu, să aibă o speranță și până trecem de perioada asta, în fiecare articol vreau să pun gânduri bune. Mă simt responsabilă pentru ce pun în sufletele semenilor, așa cum cei de la știri sunt responsabli pentru cât vă nevrozează.

În primul rând, a apărut azi un zvon că urmează o criză mai rea ca în 2008. Cu ce ajută oamenii, în așa situație, să audă asta? Se simt mai veseli, închiși în case, auzind că va fi mai rău ca-n 2008? Cine știe cum va fi? Nu suntem clarvăzători. Pentru mine, de exemplu, 2008-2011 au fost unii dintre cei mai buni ani. Am terminat facultatea în 2008, m-am angajat în 2009 și apoi am tot avansat. Toți urlau că e criză, eu îmi vedeam de viața mea și dacă v-aș putea povesti câte momente minunate am avut în toți anii ăia! Dar Doamne, câtă panică vedeai peste tot, îmi spuneau oamenii că faceau atacuri de panică uitându-se la tv. Eu nu aveam tv pe vremea aia sau, când am stat cu chirie într-un apartament cu tv, mă uitam numai la muzică și la știrile de pe Tvr Cultural, eram o visătoare închisă în lumea ei. Habar nu am ce fel de criză a trecut peste alții în acei ani. Știți care e problema noastră? Anticipăm. Și anticipăm tot felul de nasolii: „Au, vine criza, o să moară un milion de români de coronavirus, o să moară și familia mea, poate mor și eu. Dacă nu mor, cred că o să ajung sărac lipit pământului. Ce mă fac?” Oare câtă lume nu se gandește acum așa? „Educați-vă” să nu mai gândiți așa, pentru că vine peste efortul de a vă acomoda în izolare și vă rupe mintea. Eu sunt omul cu feelings, cunoscuții mei mă mai întreabă uneori ce feelings am sau ce am visat referitor la câte o situație. Poate că doar vreau să-mi ridic moralul din subconștient dar nu am presentimente prăpăstioase referitor la boala asta. Eu nu cred că va fi așa rău ca la alții sau așa rău cum ne imaginăm și că atunci când se va fi terminat chestia asta (mult mai repede decât anticipăm noi), ne vom reveni mult mai rapid decât credem și ne vom da seama că am fost manipulați ca niște copii. Asta cred eu, asta simt eu. Poate gândesc ca o țărancă dar am anumite rezerve referitor la ce văd la tv, am studiat în facultate unele materii care m-au făcut să văd altfel știrile și am devenit suspicioasă. De exemplu, vi s-a spus că în Italia au fost 60 de camioane militare cu sicrie, ați văzut o imagine cu vreo 5 camioane pe o stradă. Nu ați văzut pe nimeni încărcând sau descărcând sicrie din ele. Dacă ați fi văzut scurta filmare fără comment, v-ați fi gândit la camioane  cu sicrie în ele? Știți ce era în camioanele alea? Nici eu. Eu cred doar ce văd. Cu riscul de a greși, consider că doar să ai o organizare profund defectuoasă ca stat, te apuci să plimbi la o pandemie mii de sicrie între orașe, e aberant, la pandemii se fac gropi comune pentru că timpul și resursele nu-ți permit să duci mii de morți de colo-colo. Dar na, mestecăm mură-n gură ce ni se dă la știri. Nu neg că ar fi murit niște mii de oameni, doar îmi permit să mă îndoiesc de veridicitatea unor relatări. În zile ca astea se merge mult pe chestii la sentiment și îmi sună a manipulare josnică. E o mizerie să spui unor oameni închiși în case, în situație de maxim stres, că vine o criză mai mare ca cea din 2008. Nu știți cum va fi. Nimeni nu știe nici ce va fi mâine. Luați fiecare zi așa cum e, pentru că deja avem destule pe cap în fiecare zi. Dacă vă gândiți că stăm 2 luni în case, o să simțiți că o luați razna. Nu știți cât vom sta în case. Neapărat trebuie să facem în așa fel încât să nu simțim cum cade pe noi o stivă de pietre care să ne frângă gâtul. Să ne lăsăm spațiu să respirăm. Le spun zilele astea tuturor celor cu care stau de vorbă (rude, prieteni) că situația asta va avea un final care va face să râdem de naivitatea noastră și de spaima cu care am trăit. Ei zic „Să te audă Dumnezeu! Ești singura pe care o aud atât de optimistă.” Nu zic că sunt mama Omida sau Nostradamus dar eu asta simt. Poate sunt complet pe dinafară, îmi asum. Mult mai repede decât cred, voi fi pe Magheru sau într-o pensiune din Bucovina. O fi din cauză că mintea mea încă nu a înțeles gravitatea situației, cine știe?

Sfat de final: nu vă deconectați de la sursele de știri, dar luați doar esențialul: ce vă interesează, ce vă afectează. Nu stați la emisiuni cu smiorcăială, numărat morți, invitați care prevăd grozăvii, pentru că nu vă permiteți s-o și luați razna în vremuri ca astea. Zilele astea îmi amintesc câte ceva frumos din trecut. Cum erau verile mele la Mangalia sau cum mă plimbam cu un an în urmă în IOR  în weekend la 8 dimineața. Peste un prezent agitat, amintirile astea vin ca un pansament răcoros pe o arsură. La urma urmei, din viața asta, nu contează doar cât ne-am bucurat și câte amintiri minunate avem?

 

 

%d blogeri au apreciat: