31 martie 2020

Adun toate resursele pentru încă un articol optimist. Ce mă ține pe mine zilele astea cel mai bine pe o linie de plutire? Toate lucrurile bune pe care mi-am propus să le fac când se termină izolarea. Am fost în niște muzee, mi-au rămas altele de vizitat și de povestit pe blog. Pe 10 mai este ziua unei doamne pe care o apreciez foarte mult și mă gândesc ce dar să-i cumpăr (dacă încă vom mai fi în case, i-l dau când ne revedem). Într-una dintre serile trecute mi-am amintit de kinetoterapeuta cu care am făcut vara trecută recuperarea pentru tendinită, am bănuit că este în pauză sau că li se închide clinica și i-am scris ca s-o încurajez, am stat o grămadă de vorbă pe messenger. Știam că e atletă și, cu toate că vara trecută nu-mi trecuse prin minte, acum i-am spus că aș vrea s-o văd concurând, mereu am apreciat sportivii și m-am uitat cu interes la olimpiade. M-a invitat la unul dintre concursurile ei viitoare. Încă un lucru bun mai am de așteptat. Îmi fac planuri, unde voi merge, cu ce bucurie voi cunoaște oameni noi. Voi revedea oameni cărora să le mulțumesc pentru că mi-au făcut singurătatea asta mai ușoară. Am de cumpărat daruri. Nu știți cât de mult îmi place să cumpăr și să ofer daruri. Să mă gândesc ce să-i iau omului, să merg prin magazine, să împachetez apoi cadoul sau să adun toate ingredientele ca să-i gătesc ceva cuiva drag, să-i văd zâmbetul și bucuria când primește. Toate planurile și gândurile astea sunt parte din lumina acestor zile și speranța care mă ține la suprafață. Voi merge iar la Mangalia, îmi voi revedea marea, orașul meu frumos. Nu mă simt atât de tristă că stau în casă, pe cât sunt de bucuroasă pentru tot ceea ce am de făcut când lucrurile vor reveni la starea dinainte. Nu zic că plutesc pe un norișor pufos sau că mă pot rupe complet de starea asta de apăsare generală, dar mintea mea constant duce binele în față. Nici măcar nu e o alegere conștientă, așa mă simt. Am crezut că toate mesajele de încurajare sau sfaturile văzute pe la tv sau pe net, mă vor ajuta dar nu-i așa. Nu mă simt câtuși de puțin mai bine când văd artistul X spunând ceva frumos sau un sociolg dând sfaturi. Singurătatea de acum e despre mine și nimeni altcineva. Mă descurc eu cu ea sau nimeni nu mă poate ajuta. E ca atunci când am fost depresivă. Eram doar eu și boala, fără să mai poată ajunge la mine o mână întinsă. Puteam singură sau nu mai puteam deloc. Așa e și acum. Pentru mine, un om îngrozit de perspectiva singurătății și venit dintr-o baie de contacte sociale (la serviciu interacționam zilnic cu cei 50 de colegi din departament, plus furnizorii de servicii și clienții), starea de acum e un test de rezistență cum n-aș fi crezut că voi avea vreodată. Sunt momente în care mă uit în jur și am senzația că ceea ce trăiesc nu e pe bune, e ca o cădere într-un vis lucid. Am mai trecut prin asta într-un moment greu al vieții, în 2010. Eram într-o situație neplăcută în care nu puteam găsi ieșire pentru moment și, până am reușit să rezolv problema, m-am pomenit cu senzația că nimic din jur nu e real și palpabil. Trăiam ca suspendată într-un vis dinaintea trezirii, îmi aminteam cu greu ce făcusem zilele trecute, era doar un prezent iluzoriu. Când totul s-a terminat, îmi amintesc ca acum cu ce claritate am văzut obiectele din jur, cât deveniseră de palpabile, își recăpătaseră culoarea, volumul, iar lunile petrecute în acea așteptare au devenit brusc o amintire în ceață. Acum, la fel. Ceea ce am făcut zilele trecute e malaxat în mintea mea și plutesc într-un prezent pe care-l hrănesc cu planurile pentru viitor și amintirile frumoase din trecut. Ceea ce simt că-mi lipsește e privirea oamenilor. Când ies prin jurul blocului și sunt și alți oameni, menținem distanța dar ne uităm insistent unii la alții. E revenirea mea în normalitate. Când mă pregătesc să ies și moșmondesc pe la ușă cu încălțămintea sau cu punga de gunoi, apar unii vecini la uși, mă salută, se uită la mine, mă uit și eu la ei, pe unii îi întreb ce mai fac, schimbăm câteva cuvinte și ei intră în case. Așa fac unii dintre ei de câte ori trece cineva pe scară. Eu nu-mi permit pentru că doar ce m-am mutat și mi-e jenă să ies la vecini așa, de parcă aș fi ascultat la ușă să treacă cineva. Avem o nevoie uriașă de comunicare, indiferent cât ne e de simpatic sau de antipatic omul de lângă noi. Unii zic că sigur din chestia asta vom ieși schimbați. Habar nu am cum vom ieși din chestia asta, dar îmi doresc din suflet să ieșim cu toții întregi la minte.

Printre toate inconvenientele, e un lucru bun pe care mi l-a adus situația asta. Aveam nevoie să fac zilnic exercițiile de kineto și nu îmi făceam timp. Dimineața mă grăbeam să plec la serviciu, seara mă întorceam obosită, aveam de făcut lucruri, găteam, mâncam, nu mai era timp să fac și exercițiile dar acum îmi pot aloca o oră sau mai mult și le fac pe toate. Coloana mea e bucuroasă. Am timp să dansez cât mă țin puterile și, în ritmul ăsta, voi ieși din izolare cu o formă fizică pe care n-o aveam înainte. Vă îndemn cu tot dragul să faceți exerciții fizice, să dansați (chiar dacă dansați ca un tocilar la balul de absolvire), pentru că asta dă o stare de bine. Recunosc, la mine nu șterge complet senzația de claustrare pe care o trăiesc sau dorul de interacțiune socială, dar e o stare de bine. Vă doresc să fiți sănătoși, rezistenți și optimiști.

 

%d blogeri au apreciat: