2 aprilie 2020

Eu și Cîțu, optimiștii de serviciu. Când îl văd ce spune pe la tv, încep să cred că sunt și eu la fel de jenibilă, cu articolele mele optimiste, nu mai am curaj să zic că va fi bine. Având în vedere ce colțoasă sunt eu de obicei pe blog, n-aveți idee ce aș scrie acum referitor la ceea ce se întâmplă, dar am promis că până trecem de situația asta, nu vreau să enervez sau să întristez pe cineva. Nu știu cum o fi la alții dar eu mă obișnuiesc tot mai tare cu statul acasă. Nu a fost nicio zi în care să mă plictisesc, continuu am avut ceva de făcut, chiar îmi dădeam seama uneori că a venit seara și n-am făcut tot ce-mi propusesem. Dimineață mă gândeam la un lucru: toată lumea o ține una și bună cu „atunci când vom reveni la viața dinainte”, „ne e greu că nu mai avem viața dinainte”, etc. Nu ai cum să revii vreodată la viața dinainte pentru că viața avansează, nu regresează. Nu știu de ce unii văd momentul ăsta ca pe un blocaj, ca pe un soi de moarte clinică, ceva complet anormal care va rămâne ca un fel de gaură neagră în mintea noastră. Sunt zile din viețile noastre. Nu e ceva anormal. Anormal e să te gândești că trebuie să trăiești după un tipar din care să nu ieși. Chestia asta cu normalitatea e chiar tricky. Cu cât te legi mai tare de ceva, cu atât vei fi mai tare afectat la schimbare. A fost normal să merg la serviciu în fiecare zi și să mă plimb pe unde am avut chef. E normal să stau acasă și să ies doar la cumpărături, dacă normalitatea a ajuns așa. Va fi normal să merg iar la lucru în mai (s-ar preconiza că în mai). Frământarea cea mare vin din atașamente și din convingerea că nimic nu trebuie să se schimbe. Lucrurile se schimbă și rutina de până mai ieri nu e scenariul vieții noastre, pentru că nu trăim conform scenariilor, neabătut. Unii se tot plângeau că nu mai suportă rutina. Din seria „ai grijă ce-ți dorești”, iată, au avut ocazia să iasă din rutină.

Revin la exagerările de zilele astea. Au început să se smiorcăie unii și alții că suntem ca la război, că se moare ca la război. Suntem pe naiba ca la război. Stăm acasă, avem mâncare, căldură, apă caldă, curent, net, ne uităm la filme și vorbim cu prietenii pe chat. Câte milioane de oameni au murit în războaie? Aș vrea ca nimeni să nu-și mai bată joc de amintirea celor care au suferit în războaie, comparând cu situația actuală. Nu-mi plac căcăcioșii și cei care exagerează și se smiorcăie ca niște râzgâiați. Always look on the bright side of life. Ne concentrăm zilele astea pe sănătatea noastră și trebuie să ținem cont și de faptul că stresul ne afectează imunitatea. Nu mâncați prost, beți apă, odihniți-vă, nu vă dați de ceasul morții pentru că, chiar dacă sunteți tineri și nu se va lipi de voi virusul, veți reveni la lucru cu sănătatea praf dacă nu vă îngrijiți, și cred că vom fi în mari focuri la revenirea din izloare. Am un bloc chiar în față și noaptea mă mai trezesc luminile care se aprind în apartamente. La 2, 3, 4 dimineața, lumini aprinse. Gândiți-vă în fiecare zi cum ar fi ca mâine să fiți nevoiți să reveniți la serviciu. N-ați mai bântui prin casă la 3 dimineața. Protejați-vă resursele pentru că nu vom sta veșnic închiși în case și nu vreți să reveniți în lume obosiți, cu imunitatea scăzută, cât încă va mai fi riscul de infectare. Nu știu dacă fac bine dar eu, deși aș putea, nu vreau să elimin anumite activități rutiniere. Când ies prin jurul blocului sau la cumpărături, mă machiez un pic și îmi aranjez părul. Îmi mențin toată rutina de îngrijire corporală pentru că dacă mă puturoșesc și mă învăț să mă preling în loc să exist, aș arăta ca tanti Aglaia când aș reveni la lucru pentru că mi-ar fi lene să-mi scot și cutia cu bijuterii din sertar. Foarte repede se poate înlocui o rutină cu alta și nu vreau să mă transform într-o meduză ambulantă. Corpul și mintea răspund mesjului pe care li-l dăm și dacă tragem pe dreapta, riscăm să ne urnim prea greu apoi. Azi zic așa, dar poate că de Paști voi lenevi pe canapea, înconjurată de ciocolate, cu un tricou transpirat pe mine. Țin și eu steagul sus cât se poate. Chiar…Voi vă dați seama că vine Paștele? Acum îmi dau seama că nu-mi aduc aminte ce am făcut anul trecut de Paști. Am o memorie foarte bună dar zilele astea am observat că am mintea blanc când încerc să-mi amintesc anumite lucruri. Creierul a dus tare toată adaptarea la noua situație și a încetinit ritmul pe alte paliere. Acum îmi amintesc, am scris pe blog că am fost la Mangalia. M-am plimbat pe malul mării, da, era minunat, cerul senin și marea cu coloniile de alge brune. Altceva nu mai știu. Cred că am mai scris că a fost oribil acasă dar nu-mi amintesc să fi fost acolo pentru că atât am tras zilele astea să pun binele în prim-plan, încât toate fișierele cu chestii rele sunt îngropate undeva. Sunt uimită, eu am o memorie foarte bună, mă șochează că am uitat ce a fost cu un an în urmă. Cred că nu vom înceta să fim surprinși de ceea ce se întâmplă cu noi în perioada asta. Asta e, le luăm ca atare, bine că ssuntem sănătoși.

Vă doresc sănătate, voioșie, forță de rezistență. Să fiți binecuvântați!

 

%d blogeri au apreciat: