Vechi și noi

Am încercat în seara asta să mă uit la o altă piesă de teatru a celor de la Bulandra, o piesă de care auzisem că e super bună, „Îngropați-mă pe după plintă”. După o oră am zis că leșin, mi-a fost imposibil să mă uit până la final. Parcă vedeam ce se întâmpla la mine acasă în copilăria mea, mi s-a făcut rău. Bunica mea are 81 de ani și mă gândeam zilele astea că, dacă va muri și ea de coronavirus, va lăsa în urmă atâta rău făcut, încât dacă ar exista reîncarnare, ar avea de suferit încă 10 vieți ca să-l răscumpere. Și mă întrebam care e rațiunea asta de a face rău, de ce să faci rău cu setea cu care a făcut ea rău tuturor.  I-a terorizat mamei copilăria și tinerețea până a scos-o din minți, a revărsat asupra mea același val de teroare dar norocul meu a fost că am plecat de acasă la 15 ani, la liceu în Constanța, și am putut lua contact cu oameni buni care m-au mai îndrumat cu răbdarea și seninătatea lor. Dar dacă ați fi cunoscut-o cu ani în urmă, oh, Doamne, cea mai gospodină și amabilă femeie. Strălucea casa și te servea cu cele mai bune mâncăruri, râdea și glumea cu cea mai mare drăgălășenie. De Paști era impecabilă masa din bucătărie, cu fața de masă apretată și cozonacul frumos ca în poze, de la ea am învățat să mențin casa lună și să gătesc tot felul de mâncăruri, a fost un model pentru mine în privința modului în care trebuie să-și țină o femeie casa. Dar avea un mare defect. Își dorea ca și oamenii să fie perfecți, așa cum erau hainele călcate de ea la dungă sau podelele pe care le lustruia. Era în stare de crimă pentru ca lucrurile să fie perfecte. Dacă murdăream ceva sau spărgeam vreo farfurie, era ca și cum i-aș fi făcut țăndări toată lumea interioară, toate jignirile, urletele și palmele erau pe mine. Odată m-am descălțat de ciorapi și i-am lăsat pe pat. Cred că aveam vreo 14 ani. A intrat în cameră și am văzut cum s-a schimbat la față. A început să urle că tocmai pusese cuvertura proaspăt spălată pe pat și eu mi-am pus ciorapii pe care i-am avut în încălțăminte, că nu am vreun respect față de munca ei, mi-a aruncat ciorapii în hol, nu mai putea să respire, i se făcuse rău, nu mai știam ce să fac. Când ceva o deranja, i se întâmpla să nu mai poată respira și să rămână cu o privire fixă sau să reacționeze foarte agresiv, lovea, arunca lucruri, uneori am crezut că mă va omorî în bătaie, nu neapărat din cauza loviturilor, cât a urii complete cu care venea spre mine (încă mă tem că dacă spun asta cuiva, mă va considera o persoană inferioară, tarată, prin prisma acestor experiențe). Mult timp am considerat-o o nemernică dar ajungi într-un moment în care încerci să-l înțelegi pe celălalt. Era cea mai mare dintre fete și, pentru că în urma ei s-au mai născut încă 5 copii, părinții o lăsaseră sa-i îngrijească, încă de când avea vreo 11 ani. Ei erau la câmp sau cu treburi și ea era bonă pentru frați, în loc să-și trăiască copilăria. Logic că nu știa să reacționeze când ei greșeau ceva sau li se făcea rău și cred că ajunsese ca singurele ei reacții să fie panică sau agresivitate. În multe dintre momentele grele ale copilăriei  mele, în loc să reacționeze ca un adult responsabil, ea se panica, i se făcea rău sau începea să țipe. După ce că a stat să spele la fund o ciurdină de frați, a mai și fost mințită că dacă e bună și cuminte, va avea un soț bun care o va iubi și o va respecta. Ea vroia să facă liceul, să fie contabilă, dar după un an au luat-o acasă cu forța din liceu zicându-i că oricum fetele se mărită și e de muncă la câmp. Aproape că au obligat-o la 21 de ani să se mărite cu bunicul meu, spunându-i că deja a așteptat destul și a refuzat destui băieți. Bunicul era frumos ca un actor de Hollywood, muncitor fruntaș la șantier, dar cu două mari defecte pe care ea nu le-a știut. Era alcoolic și avea schizofrenie. De boală ea nici nu și-a dat seama, din cauza lipsei de educație, credea doar că e un om ciudat și rău. Nici măcar n-a fost diagnosticat vreodată pentru că a dus boala pe picioare într-o formă destul de ușoară, doar cu bizarerii paranoide, dar mama i-a moștenit boala care a făcut-o praf. A avut o viață horror bunica cu el. Și el cu ea. Mama, și dacă ar fi avut o sănătate psihică de fier, tot și-ar fi ieșit din minți în casa aia. Bunica a fost gospodina perfectă, pentru că fusese învățată că așa va primi răsplata, credea că dacă s-a măritat virgină, dacă apreta și călca totul, dacă gătea minunat și dacă avea casa impecabilă, va primi dragoste și recunoștință dar răsplata n-a venit vreodată iar a asta a transformat-o într-un monstru. Habar n-am ce ar fi putut-o face să ierte și să devină un om bun. I-a distrus mamei viața ca să se asigure că nu va reuși mai mult decât ea. Unul dintre cele mai triste lucruri de pe lume cred că e existența părinților denaturați, care își doboară copiii, în loc să-i ajute să urce. Mama, deși bolnavă și otrăvită de ea în utimul hal, a avut față de mine unele dovezi de grijă și dragoste pe care nu știu de unde le-a putut scoate. Pentru mine, mama e un caz excepțional. Bunica mea e o incultă care se uita la „Dallas” și citea romane de dragoste pentru gospodine, pupa poala popii pe la biserică și crede în vrăji. Bunicul, muncitor la șantier, bea, mergea la prostituate și dansa în piață când veneau lăutarii. Faptul că pe mine mama mă ducea la teatru încă din copilărie, că avea cele mai elegante și asortate haine, că a umplut o bibliotecă cu literatură de caliatate, mergeam la târguri de carte, ascultam cu ea Europa Liberă și îmi povestea de Monica Lovinescu, e uimitor. Nu știu cum a reușit să treacă măcar intelectual de mizeria aia, dacă mintal și fizic a fost doborâtă. Aș vrea să întorc timpul și să rescriu povestea fiecăruia dintre ei, să fie totul lin și frumos ca în familiile din filmele cu acțiunea în suburbiile americane. Pentru că asta m-ar ajuta să rescriu povestea mea și azi n-aș fi aici. Am reparat la mine cât m-au ținut puterile dar, așa cum un pom bătrân poate scoate rădăcinile la metri distanță, și eu am fost urmărită de problemele lor și sunt unele cicatrici care au rămas și se văd la mine, dacă ajungi să mă cunoști. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut dar brațul lung al disfuncționalității lor m-a ajuns și a făcut imposibil să pot intra în relație cu un bărbat dintr-o familie funcțională. Am avut, fără să știu, doar două posibilități: să intru într-o relație disfuncțională, dusă cu același circ, aceeași ură și probabil același divorț cu scandal ca-n cazul părinților și bunicilor mei sau să rămân fără partener. Un bărbat care știe ce-i armonia într-o casă n-ar fi avut cum să îmi deschidă și mie ochii asupra unei conviețuiri armonioase. Nu poți gândi și lupta pentru doi. Aș fi fost o povară pentru el. Treptat am lucrat cu mine cât am putut și am rezolvat multe lucruri, doar că armonia și liniștea au venit prea târziu, timpul n-a stat în loc pentru mine. N-am reușit să mă uit la toată piesa în seara asta, nu doar pentru că era o agresivitate izbitor de asemănătoare cu ce am trăit eu acasă, cât pentru că mi se părea înfiorător și inacceptabil cât avea de iertat și de reparat copilul ăla când ar fi ajuns la maturitate. Știu cu cât efort se poartă, se  repară și se iartă atâta suferință, și mi-a fost imposibil să mă uit.

Pe la 21:00 am ieșit un pic în fața blocului, era senin și frumos, un aer proaspăt de primăvară și, învârtindu-mă așa de una singură pe alee, m-am gândit că nu sunt un om atât de bun pe cât aș putea fi. M-am simțit vinovată pentru că m-am gândit în iarnă că poate vine un virus și ne mai împuținăm, m-am simțit vinovată pentru dățile în care aș fi putut reacționa cu dragoste și blândețe față de semeni dar n-am făcut-o. Sunt atâția oameni mai buni ca mine iar eu nu voi putea fi vreodată ca ei! Aș vrea să fiu un om mai bun dar am limitele mele, îmi pare rău. Unii dintre cei care mă cunosc mă consideră un om bun, generos, chiar mă cred naivă din bunătate, dar eu știu că ei văd doar o parte a mea. Aș vrea să fiu pentru ceilalți limanul de lumină și bucurie către care merg când se simt obosiți, dar poate că nu am ingredientele necesare. Totuși, cei care ne iubesc, ne iubesc cu totul, pentru ceea ce suntem și în ciuda a ceea ce nu suntem. Uneori mă bucuram că nu am un partener, pentru că m-aș fi simțit vinovată să fac viața grea celui care m-ar fi iubit, cărându-l pe la spital cu mama în crize, aducându-l în situația să suporte momentele mele de enervare, egoism, supărare, gândindu-mă dacă la schimb aș fi oferit suficientă atenție și iubire. Aș fi fost suficient de bună cu el pe cât ar fi fost el cu mine? Când văd câți bătrâni spun că soțiile le-au distrus viețile, că au fost pacostea vieții lor, cicălitoare și rele, mă îngrozesc la gândul că asta aș fi fost și eu pentru un bărbat. Dacă nu pot fi lumină și bucurie în viața unui om, de ce să ne irosim măcar vremea ieșind la o cafea? Știu multe cupluri în care, pentru fiecare partener,  totul e despre el. Ele s-au măritat ca să vadă vecinii și colegii că n-au rămas fete bătrâne, ca să aibă cu cine face copiii mult doriți pe care să-i plimbe în parc cu alte „mămici”, ca să aibă cine bate covoarele și căra bagaje. Ei s-au însurat ca să nu mai dea bani la prostituate, ca să nu mai fie casa goală când revin de la lucru și ca să nu ajungă niște moșnegi burlaci alcoolici cu gunoiul până la tavan, plin de gândaci. Cred că sunt cei care măresc acum statistica la cazurile de violență în familie, pentru că (nu) se suportă reciproc la izolare. El: „Stăm închiși în case de o lună și nu mă lași nici măcar să-ți scot chiloții și să ți-o miros! De ce mama dracului mă mai numesc eu bărbat însurat? Crezi că eu nu sunt om?” Ea: „Porcu dreacu, ți-am făcut 2 copii, ce mai vrei, porc bătrân? Nerușinatule!” Și urlete și scandal și 112, poliția, ajutor, violență în familie, testosteronul rupe mintea, femeile nu înțeleg ce așteptau bărbații de la însurătoare și bărbații nu înțeleg ce așteptau femeile de la măritiș. N-am vrut să ajung așa, am văzut prea multe cazuri. Nu vreau ca, la bătrânețe, un bărbat să-mi spună că am am fost pacostea vieții lui. Vreau să fiu un om mai bun pentru a fi sursa bucuriei unui om drag, care să fie fericit pentru că m-a cunoscut.

 

%d blogeri au apreciat: