Pentru că știu cum e

Zilele astea se vorbește foarte mult despe cei care intră în șomaj tehnic. Șomaj tehnic în sus, șomaj tehnic în jos. Mă întristează și mă uimește să văd cât de puțin se aduce în discuție starea celor care nu sunt nici măcar în șomaj tehnic, ci și-au pierdut locurile de muncă. Sunt exact cei care lucrau pe salarii mici, personalul de la curățenie, de exemplu. Acei oameni deja au luat salarii mai mici pe martie, au fost trimiși acasă și, pentru că nu-și permit să facă economii, rămân fără bani. De la începutul crizei, mereu mă gândesc la cei care a trebuit să închidă: hotelierii, baruri, restaurante si tot personalul auxiliar care a rămas fără loc de muncă în diverse domenii de activitate. M-am născut și am crescut în zonă turistică și știu cum e ca o familie întreagă să trăiască din turism. Acei oameni trec prin momente foarte grele. La bazinele unde mergeam să înot, personalul de la curățenie lucra pe 1500 lei lunar. Pe aceleași salarii sunt și femeile de serviciu de la mine de la job. Una dintre ele are ambii copii în Italia, lucrează la o pizzerie și stau în case de mai bine de o lună amândoi, soțul ei lucrează la un restaurant și acum s-a închis, evident, deci toată familia lor acum nu are activitate, fără posibilitatea de lucru de acasă. Am văzut azi la tv niște oameni care nu mai aveau nici bani de mâncare pentru că nu mai aveu serviciu. Sunt foarte îngrijorată pentru cei aflați în această situație, ar fi bine să-i putem ajuta cumva, dacă patronii nu au putut măcar să le asigure șomaj tehnic. Cine își permite, 20, 30, 100 de lei, o donație, măcar să aibă și ei ce mânca până își găsesc iar de lucru. Unii ar putea spune că îi privește dacă n-au fost în stare să își strângă bani albi pentru zile negre dar când ai o viață de om simplu, de om sărac, nu poți pune bani de-o parte. Știu persoane care îi blamează mult pe săraci pentru că sunt săraci și spun că dacă n-au vrut să pună mâna să învețe, îi privește, că au fost leneși. Nu este mereu așa. În cazul celor care fac curat, de exemplu, vin din familii foarte amărâte și dezorganizate. N-ai cum să avansezi când ești toată copilăria bătut de un tată alcoolic, nu-ți ajunge mâncarea de la zi la zi, e imposibil să iei meditații, ești practic programat de violența, incultura și ura din casă să fii un perdant, la fel ca părinții tăi. Dacă în anii de formare ești jucat în picioare, este foarte greu să te poți înălța iar cazurile cu săracii care pun burta pe carte și ajung medici sunt foarte puține și nu sunt acel gen de săraci despre care vorbesc eu acum. Putem mai degrabă să ajutăm decât să acuzăm. Îi spuneam mamei la telefon cât mă îngrijorează că au rămas mulți oameni fără loc de muncă și mi-a zis „Da’ ce naiba te-a apucat? Dacă tu ai loc de muncă, ce te gândești la ăia? Ei au soarta lor și se descurcă cumva, tu ai serviciu, ești bine, ce-ți pasă?” Îmi pasă foarte mult pentru că eu am o convingere: suntem interconectați și răul unora devine răul tuturor. Atunci când mie mi-a fost greu, a fost minunat să am un sprijin. E normal să fiu și eu, la rândul meu, sprijin cui îi e greu. Și totul se reduce de fapt cât mă doare să-mi știu semeni în situația asta. Mi-am făcut listă cu cei pentru care mă rog zilnic, ca să nu uit pe cineva, dar nu îi uit pe cei care nu au loc de muncă și îmi pare rău că, în afară de a mă ruga și de a dona câteva zeci de lei, nu pot face mai mult. Știu cum e să-ți fie foarte greu. Perioada asta m-a prins în cea mai stabilă firmă dintre toate la cele la care am lucrat iar asta face să am încă loc de muncă. Dar dacă m-ar fi prins la oricare dintre cele precedente, ar fi fost vai și-amar. Mă gândesc că între 2012 și 2017 am lucrat la o firmă de apartament, salariu minim pe economie, cifră de afaceri 10000 lei lunar. Prin natura serviciilor, acum ei nu mai funcționează. Dacă venea gripa asta în 2015, de exemplu, eu nu aș mai fi avut bani nici să-mi fi luat mâncare în 3, 4 săptămâni. Nu pentru că eram o cheltuitoare, ci pentru că atunci, salariul îmi ajungea de la lună la lună pentru chirie, facturi, mâncare. Ar fi fost minunat pentru mine să se fi gândit cineva să-mi fi dat o mână de ajutor, chiar și împrumut, nu neapărat ca donație. Probabil că știți cum e bucuria de a ajuta, de a face un lucru bun. Acasă, la Mangalia, când ne era greu, ne ajutau rudele sau și oameni străini și aveam pentru ei atâta recunoștință și îi vedeam ca pe niște supraoameni pentru că le păsa de noi. Nu vă pot spune cum mă simt zilele astea când văd pe net reclame să comandăm specialități de ciocolată personalizate pentru Paști, sfaturi cum să ne menținem în formă cu banda de alergat sau cu bicileta de apartament, cum să gătim tot felul de delicatese ca să inovăm în bucătărie pe timp de izolare, când alții nu mai au ce mânca și cu ce-și plăti facturile! Mi s-a părut deplasat din partea mea și să spun că dansez ca să mă mențin în formă dar n-am spus-o cu emfază și cu siguranța omului fără griji, și eu îmi fac griji pentru locul de muncă, doar că a pica în deznădejde nu ar ajuta. Știu cum e să-ți fie foarte greu, știu cum e să găsești sprijin în perioade grele și îmi doresc să putem face cât mai mult bine zilele astea. Mă uit cu toată atenția la știri să văd cât se anunță că mai stăm în case pentru că odată cu reluarea activității economice, cresc șansele ca acei oameni să revină la lucru, fie că revin la vechile joburi sau că-și vor găsi unele noi. Eu am astm alergic și dacă aș lua coronavirus și aș avea aceleași reacții pe care le am când iau contact cu alergenii, nu știu dacă ar mai apuca să mă ia salvarea de acasă. Totuși, mă bazez pe capacitatea mea pulmoară, pe starea mea de sănătate bună (n-am mai făcut din 2017 o criză cu wheezing iar atunci am stat câteva ore în casa unde era o pisică) și voi merge la lucru când va trece izolarea, îmi voi vedea de viață mai departe pentru că nu fac parte dintre cei care vor ca lumea să stea în loc ca să trăiască  ei 100 de ani. Abia aștept să îmi fac rezervare pentru concediu la o pensiune drăguță unde să stau pe terasă și să respir aer proaspăt și răcoros de dimineață, să merg la cafeneaua mea preferată (o să vă povestesc și despre ea), ca să ajut domeniul ăsta atât de lovit de criză și să am și bucuria că am ieșit din casă și văd atâtea locuri frumoase. Doamne-ajută să fie bine, să trecem mai repede și sănătoși peste asta, să ne putem sprijini reciproc ca să nu fie oameni pierduți în foame și sărăcie. Sper ca cei din presă să aducă mai mult vorba despre șomerii fără plată, măcar cât vorbesc despre cei cu șomaj tehnic, ca să se vadă clar până unde am putut ajunge și cât e de necesar să punem în balanță efectele închiderii țării cu ce ar fi dacă oamenii tineri și sănăoș ar fi lăsați să-și vadă de viață, cu concentrarea grijii și izolării doar pentru cei la risc.

 

 

%d blogeri au apreciat: