O zi de vineri

Azi am aflat și eu că stau într-o zonă locuită. Dat fiind faptul că de cum m-am mutat, a intrat în vigoare interdicția ieșirii din case, vedeam doar câte-un om trecând uneori. În rest…pustiu. Eu am ieșit zilnic câte o oră să dau ocol blocului dar eram doar eu și poate câte un om, maxim 2 care apăreau în trecere. Mai treceau și polițiști, le mai ziceau unora să intre în case. Pe mine m-au văzut învârtindu-mă pe aici, dar m-au lăsat în pace, nu mi-au zis nimic. De vreo câteva zile n-a mai apărut niciun polițist. Au început să iasă oamenii, câte 2, câte 3, câte-o gășcuță de adolescenți la scară, câte o mamă cu un cărucior de bebe, câte un pensionar care tundea iarba sau văruia pomii. Azi, mai mulți oameni. Copii la fotbal, gospodine de vorbă la scară, golănași cu gașca, etc. Cu excepția copiilor care erau ciorchine, ceilați nu stăteau în grupuri mari sau vorbeau de la distanță, dar am auzit și eu glasuri de oameni, am auzit râsete, vorbă, Doamne, nu m-am mutat în pustietatea aia depresivă prin care umblam de una singură în primele zile. N-ai cum să ții oamenii mult în case, efectiv n-ai cum, mai ales unde stau eu, într-o zonă cu garsoniere mici, imaginați-vă cum e să stea 3 oameni în 16 mp, 24/24. Azi a trebuit să ajung până la un magazin de bricolaj (mi se arsese neonul la baie, comandasem unul ca să nu ies din casă dar mi-a venit spart și a trebuit să-l duc frumos să mi-l schimbe). Erau ceva clienți. Cumpărau orice. Flori, ghivece, wc-uri, dușuri, lustre. Nu mi-a venit să cred. Parcă mi-a mai venit inima la loc. Am văzut și eu oameni, am auzit voci, am văzut rumoarea aia de care mă dezobișnuisem. Mă uitam cu un drag la toți oamenii din jur, mi se păreau așa de frumoși, și ei se uitau frumos la mine (eu, cu mască pe jumate de față), era așa o atmosferă armonioasă. Evident că toată lumea se grăbea cât putea de tare, erau mascați, înmănușați, doar n-ai chef să o lălăi pe nicăieri în vreme de virus, dar părea un colț de lume în care încă nu ajunseseră concedierile și restricțiile. Era ceva din vechea noastră viață, după cum tot zic unii, de parcă o să avem din mai 3 picioare și 5 ochi sau parcă o să avem case pe sub pământ. Vremurile de demult. Un om care-și cumpără un wc. Un om care-și cumpără ghivece. De neprețuit, când alții stau în casă și se nevrozează când îl văd pe Tătaru la tv. Apropos de ieșit, nu vă pot spune cum eram la întoarcere, nu știam ce să dezinfectez mai întâi, cât să mă mai spăl pe mâini, simt că am luat-o razna dezinfectând lucruri și spălându-mă, simt că am înnebunit de vreo 2 săptămâni încoace. Mă simt o fraieră că dau cu soluție de clor pe toate alea și că mi-am uscat mâinile tot spălându-mă, pentru că am convingerea că virusul oricum se ia cu mare ușurință și e doar o iluzie că ne putem feri. Dar deja am ajuns să am automatismele astea.

După ziua asta cu aspect de viață activă, aud și la tv acum ceea ce susțin eu: intenționează să țină în case persoanele bătrâne sau bolnave și să lase tinerii sănătoși să reia activitatea economică. Logic. Că doar n-ai cum să-i omori de foame pe toți cu ideea că-i salvezi de virus pe unii. Vrem să ne întoarcem la lucru, ca să nu sufere bugetarii și să nu rămână fără bani. Ha, ha! Ah, n-am altceva în cap decât cum aranjez în troler haine împăturite cu grijă și merg într-un sătuc frumos unde stau dimineața pe terasa cu flori, beau cafea și mă uit cum răsare soarele. Momentul meu preferat din zi, răsăritul de soare. Oriunde aș fi, răsăritul e frumos. Dar mai ales la mine acasă, vara, când intru în mare exact când răsare soarele. Mirosul de sare, clipocitul apei și lumina aia roz-violet care se reflectă pe apă și apoi se preface în oranj luminos. Soarele.

Să fiți sănătoși, binecuvântați și să nu uitați că putem transforma fiecare zi într-o amintire frumoasă, pentru a onora viața pe care am primit-o.

 

 

 

%d blogeri au apreciat: