Valoarea amintirilor noastre

Ieri mi-am amintit de trandafirii din Piața Quito și m-am gândit dacă îi voi revedea anul ăsta. Dacă mă voi mai putea plimba la ploile din mai, să mai văd de sub umbrelă trandafirii agățători de pe gardurile caselor, pe strada Paris. E o vreme minunată zilele astea. Toți cei cu care am vorbit mi-au zis că da, e frumos și mi-au povestit cum e pe la ei prin zonă. La mine sunt mulți copăcei înfloriți. Plini de flori, plini de albine și iarba în jurul lor e de un verde proaspăt minunat. Mă uit la coroanele pomilor, grele de flori, se profilează pe un cer senin, ca în vederile comuniste. Vecinii au plantat în grădini năsturași, narcise, zambile, iriși, e o frumusețe. Pe o străduță lăturalnică avem tufe de liliac. Zi de zi e tot mai înflorit și mirosul lui îmi amintește de primăverile la țară, când eram copil. Am timp zilele astea să mă uit la flori, la fluturii albi care plutesc peste tot, se adună în grupuri și apoi erup în toate direcțiile, la păsărelele care se scaldă în praf, la norii albi care trec liniștiți pe cer. Nici nu mai știu de când nu am mai avut atâta timp pe care să-l petrec cu natura, cu mine, să înțeleg și eu din viața asta altceva decât serviciu și puțin timp rămas pentru mine. Ferestrele mele sunt spre SV și am o grămadă de soare. Asta mi-am dorit. Stau ziua pe o pernă mare pusă pe podea, în plin soare, citesc, stau pe net, lenevesc și beau cafea, e momentul meu liniștit și fericit cu perna și soarele. De oamenii de la birou am avut timp să mă plictisesc 2 ani și cred  că voi mai avea timp să mă plictisesc încă vreo 2, că nu vin vremuri în care să schimbi ușor serviciul, ții cu dinții de orice căpcăun care te menține angajat în vremuri ca astea, măcar să ai unde te întoarce la lucru. Dar cât oi mai sta în casă, chiar dacă ne-au lovit săptămâna trecută cu o scădere mare de salariu pentru că nu avem activitate, măcar mă bucur că am 24/24 doar pentru mine și că am ocazia ca, de 3 săptămâni și probabil încă 3, să nu mai văd unele dintre ființele care îmi făceau jobul insuportabil uneori. Genul ăla de persoane venite la București cu sacoșa de rafie și cu pământ pe călcâie, care aruncă gunoi pe fereastră și nu-și ridică hârtia igienică folosită care le-a căzut lângă wc, dar care se cred buricul pământului pentru că fac rapoarte în excel la corporație. Izolarea e mai ușoară la gândul că nu mai suntem în același loc. Dar ne vom revedea. Așa cum îi voi revedea și pe cei care dorm dimineața în ușa metroului, ca să nu aibă lumea loc de ei. Dacă simțiți că e greu acasă, gândiți-vă la toate orătăniile pe care nu le mai vedeți (sigur fiecare le avea pe ale lui la serviciu) și veți privi izolarea din altă perspectivă. Am văzut zilele astea o grămadă de postări alarmiste, disperate, pe net. Oameni care își toacă liniștea și sănătatea urlând teoriile conspirației sau că nu mai suportă să stea în case. Este exact ca și cum s-ar tăia sau și-ar da cu ciocanul peste degete zi de zi. Într-o situație ca asta, nu-ți hrăni panica, ura, pentru că vor crește și te vor înghiți. Pentru mine, cel mai important  să înțeleg că e o situație temporară. Am în spate ani plini de amintiri frumoase. Am în față (sper) ani plini de amintiri frumoase. Stăm de 3 săptămâni în case. Poate mai stăm 3. Ce înseamnă 6 săptămâni, comparativ cu niște zeci de ani? Pe bune, limităm viața la 6 săptămâni? Măcar să ne fie învățătură de minte situația asta și să nu mai ducem viața într-o lălăială fără sens, o rutină întinsă ca o ciorbă sleită în care suportăm situații de căcat și nu ne facem fiecare zi o frumusețe, cu gândul că avem timp să reparăm ceva. N-avem alt timp decât viețile astea scurte.

Azi au Paștele unele confesiuni creștine. E o sărbătoare mare. Alți creștini au Floriile. E multă rugăciune zilele astea și e bine-venită pentru că peste tot e o energie atât de proastă încât ne acoperă ca o mocirlă. Rugăciune, speranță, gânduri realiste și grijă față de noi, că altfel ne scufundăm și numai asta nu ne trebuie. Mă duce acum gândul la rațele din IOR. Ce-or mai face rațele fără toți cei care le hrăneau? Pasc iarba din parc. Oricum, e mai bine pentru o rață să pască iarbă decât să mănânce pufuleți și covrigi de la cei care cred că pufuleții și covrigii sunt aliment universal. Ah, ce frumoase erau diminețile mele de noiembrie în IOR, în 2019! La 7:40 eram în parc, făceam o tură completă de lac, la 8:20 ieșeam din parc, luam metroul și plecam către serviciu. Făceam asta ca să prind cât mai multă lumină naturală după schimbarea orei, să nu-mi mai pice moralul în noiembrie și chiar a funcționat. Erau minunate diminețile alea. Doar eu și câțiva oameni care alergau. Uneori era o ceață grea, peste sălcii, peste lac, păsările pluteau pe apă într-o liniște completă, ca-n picturile japoneze. Alteori era soare, un soare palid, o ușoară lumină aurie care treptat creștea în intensitate. Pomii treceau zi după zi la altă culoare, aerul era proaspăt și răcoros. Treptat, era plin de frunze peste tot, mergeam pe frunze, mă afundam în ele, foșneau și scârțâiau sub picioarele mele. Toate culorile. Toamna e anotimpul meu preferat. Mă plimb atât de mult toamna și mi-am făcut atâtea amintiri frumoase, încât am cu ce mă hrăni în hibernarea asta. Unii sunt fericiți că au făcut copii, pentru că sunt acum acasă cu ei și se bucură de ceea ce au făcut. Eu am adunat amintiri frumoase și acum mă bucur de ele. E bine. Mulți regretă acum perioada dinaintea izolării și se gândesc câte ar mai face dacă nu ar fi starea asta de urgență. Nu vă doresc să fiți în situația de a regreta că a trecut o lună de stat acasă și ați ratat ocazia de a vă bucura maxim de ea, lamentându-vă că mureați de plictiseală. Eu cred că n-am avut vreodată atâtea articole pe blog într-o lună, câte voi avea în aprilie 2020. De vreo 2 ani mă tot plâng că nu am timp să scriu cât vreau. În sfârșit, a venit timpul. Un singur lucru îmi doresc: să nu dau drumul unui șir de aberații și lucruri scrise la nimereală, doar ca să nu mă plictisesc. Sper să reușesc, pentru că intră oamenii și mă citesc și nu-i corect să le răpesc timpul cu niște banalități cum scriam în jurnal în copilărie, doar ca să bifez că am scris zilnic.

Am mai văzut ceva teatru, dacă tot au început teatrele să-și difuzeze piesele online. Unele piese sunt bune dar ce mi-a mai fost dat să văd, pe lângă cele bune, m-a dus cu gândul că aș fi plâns după banii de bilete, dacă aș fi mers la teatru. La ce nivel de vulgaritate, de mahala se pot coborî unele teatre, pentru că și publicul bucureștean e tot mai slab. Am văzut aseară „Acasă la tata” al celor de la Comedie și nu mi-a venit să cred că așa ceva s-a jucat la un teatru din București. Dacă ești iubitor de teatru, e o mare dezamăgire să vezi asemenea piesă. Îmi amintesc câți ani la rând am fost la Gala Hop la Mangalia, un eveniment deosebit în orașul meu frumos. Mulți dintre actorii pe care-i văd acum la teatre sau în filme au fost acolo, concurenți, tineri, în atmosfera aia efervescentă și minunată, la începutul toamnei în micul nostru orășel. 2001, 2002..2006…2010, anii mei tineri și plini de prospețime și speranțe. Cum ieșeam seara toți din casa de cultură și aveam în față marea, ce lumină, ce rumoare, ce energie. Cortina portocalie, din catifea grea, a sălii de spectacol, lumina reflectoarelor, spectacole și concurenți care mi-au rămas în minte. Cum se adunau toți pe scenă la decernarea premiilor, în ultima seară. Era magic. Ani la rând am fost acolo și sunt fericită că mi-a dat Dumnezeu acum ocazia să îmi amintesc atât de clar toate momentele alea, să le înțeleg valoarea, să nu fie doar niște amintiri pierdute undeva în minte. Sunt uimită că e pentru prima oară în viața mea când îmi dau seama cât contează momentele fericite care se preschimbă în amintiri frumoase și te hrănesc în momentele grele, așa cum un gospodar grijuliu umple cămara cu de toate toamna pentru că pe viscol și ger, doar pe ce a adunat se mai poate baza.

Vă doresc sănătate, pace și răbdare.

 

 

 

%d blogeri au apreciat: