Cum putem privi schimbarea

Într-una dintre serile trecute am avut un apel video cu două prietene și am stat o grămadă de vorbă. Mi-aș fi dorit să pot face cumva sa dispară moaca mea de pe display pentru că îmi vedeam 100 de defecte, riduri, ticuri, dar n-am avut cum. Ochii mei se tot duceau spre partea de jos a ecranului, la fața mea, și mă gândeam că arăt oribil, le-am spus și prietenelor mele dar am primit veșnicul răspuns: „Nu-i adevărat, arăți foarte bine. Te subestimezi.” Recunosc, după ce am trecut de 35 de ani și semnele trecerii timpului nu mai pot fi ascunse, simt că nu mai vreau să apar în poze, am impresia că orice aș face, arăt ca mamaia și toată lumea îmi spune că am înnebunit cu ideile astea absurde. N-ai cum să arăți la 37 ca la 27 și mi-am dat seama că dacă nu accept asta, va fi o tristețe pe care nu o voi mai putea controla și va degenera în a mă urî înfiorător. Nu oricine trece prin asta la maturitate, ci doar cei care sunt în postura mea: din copilărie li se face capul mare că sunt frumoși, ani la rând știu că e suficient să apară undeva, să existe pur și simplu, ca să graviteze lumea în jurul lor pentru că îi consideră frumoși și nu se gândesc vreodată că pot fi și alte calități pentru care să-i placă cineva. Și vine o zi în care ambalajul începe să se deterioreze. Ăla e un moment de năuceală totală. Te simți de parcă ai fi fost dezbrăcat de niște haine bune și aruncat nud în stradă, în fața oamenilor. Iar ca femeie singură, să simți cum începi să decazi, deși nici măcar nu ai întâlnit un partener compatibil și mai ai puțin până se se uite la tine doar tataia care merge la piață cu sacoșa de cârpă! Nu știu prin ce au trecut altele, dar eu am avut momente în care am vrut să mor. Recunosc, asta e și din cauză că eu desconsider enorm bătrânețea, decrepitudinea, urâțenia. Când mă uit la unii bătrâni, îmi vine să vomit, în timp ce alții zic: „Vai, ce mămăiță drăguță!” și eu mă gândesc: „Ce dracului e drăguț la ea? Cum atârnă toată și i se văd venele prin piele? Că are globii oculari decolorați de vreme și vocea aia e distrusă, numai a voce de femeie nu pare a fi?” Știu că nu-i frumos din partea mea și că ar trebui să mă educ să nu mai am așa păreri. M-am tot gândit cum să fac să accept trecerea timpului. Și m-am uitat atent la oameni de vârsta mea sau ceva mai maturi, cam între 35-45 ani. Sunt frumoși. Cei mai mulți dintre ei sunt frumoși. Am descoperit cu uimire, prin pozele de pe fb ale unor femei, că sunt mai frumoase la 35 de ani decât erau la 30. Și am mai descoperit că, dacă la tinerețe avem frumusețea prospețimii specifice vârstei, o frumusețe universală, la maturitate fiecare e frumos în felul lui. Unii au imprimată pe figură bonomia, alții perseverența, alții seriozitatea, e o marcă a fiecăruia, care în timp se vede pe figură. Cea mai importantă descoperire cred că a fost că nu intri oamenilor la suflet cu modul în care arăți, ci cu modul în care te porți. Asta știam mai de mult, de când cunoscusem oameni frumoși fizic dar groaznic de răi sau egoiști și efectiv îi vedeam urâțindu-se sub ochii mei prin comportamentul mizerabil. Oamenii își fac o primă părere când te văd, dar ceea ce contează e modul în care interacționezi cu ei. Asta contează cel mai mult, că doar nu suntem toți fotomodele, să conteze doar aspectul. Și mi-am dat seama că nimeni nu mă va arunca la coșul de gunoi chiar dacă am 37 de ani, chiar dacă voi avea 47, cât timp îmi voi menține atitudinea de acum și ei tot vor spune că sunt frumoasă pentru că mă vor aprecia pe de-a-ntregul, nu doar ca pe o poză de pe un site de matrimoniale, judecată doar după aspect. Sau poate că nu vor mai spune că sunt frumoasă, dar vor spune că sunt un om de treabă, pe care te poți baza, care le gătește bunătăți, le face daruri și le vorbește calm. Mi-am dat seama că ceea ce apreciez eu cel mai mult la o femeie nici măcar nu e frumusețea, ci bunătatea și decența. Nu aș avea de ce să pun presiune pe aspectul meu fizic, cât timp mulți oameni sunt așa, caută calitate umană, nu figuri de pe catwalk. Cine vrea fotomodele, le vrea de obicei pe post de femei trofeu iar eu nu accept să fiu tratată așa. Am pățit asta cu primul meu prieten și a fost oribil. Eu am aveam 17 ani, el 18 și tot zicea „Ah, abia aștept să mă vadă prietenii cu tine pe stradă, abia aștept să mă vadă colegii cu tine pe stradă, că ești așa de frumoasă, să mă simt și eu mândru!” și m-a părăsit fără să-mi spună ceva, a dispărut, pur și simplu, după ce m-a condus într-o zi acasă. Dacă ești dusă de mână prin lume ca motiv de laudă, e un risc să fii lângă un râzgâiat imatur care are nevoie de accesoriu, nu de parteneră.

Am avut o colegă care trecea prin ceva asemănător situației mele actuale. Avea 45 de ani, era singură, super frumoasă, dar ea își vedea numai defecte și se vedea o babă, îi plăceau bărbații mai tineri iar asta o complexa enorm, viața ei era un chin. Considera că o minte oricine îi spune că e frumoasă, ținea regimuri de slăbit, se tortura în toate felurile. Nimeni n-ar fi putut s-o convingă că este frumoasă, dacă ea refuza să vadă asta. Cred că era învățată să fie groaznic de exigentă cu ea însăși. Plus că ea nu-și dădea seama că ar fi putut avea o relație cu un bărbat mai tânăr, dacă ar fi vrut, erau șanse mari să o placă un bărbat de orice vârstă, dar ea era mai degrabă măcinată de complexe decât dornică să aibă cu adevărat o relație cu un tânăr. Faptul că-i plăceau tinerii îi hrănea complexul că era babă și asta o menținea în starea aia de culpabilitate. Recunosc, și mie îmi plac bărbații mai tineri, am trecut prin niște momente foarte nasoale din cauza asta, până când mi-am dat seama că nu aș putea avea o relație cu un tânăr de facultate, de exemplu, nu pentru că sunt urâtă sau mamaia, ci pentru că efectiv nu aș avea ce discuta cu un bărbat atât de tânăr. Nu-i vorba că nu m-ar plăcea, ci că n-am avea nimic în comun, nu s-ar putea construi o relație. Dar da, aș putea fi cu un bărbat de o diferență rezonabilă de vârstă, m-ar putea plăcea și am putea crește ca oameni împreună, chiar dacă el ar fi ceva mai mic. Pentru că nu știi niciodată ce-i poate plăcea cuiva la tine. Eu mă văd într-un fel, dar el nu m-ar vedea cu ochii mei, ci cu ochii lui iar ceea ce văd eu la mine ca fiind defect, el să vadă foarte atrăgător. Ideea e să nu ne blocăm în stereotipii de genul „Nu pot avea un partener mai tânăr/ mai scund/ mai bătrân/ mai slab pregătit/ cu dizabilități/ de altă religie” și tot felul de alte porcării care doar opresc oamenii să se iubească și să fie fericiți împreună. Cel mai rău e să spui că nu se poate, că nu meriți, că nu ai timp. Când spui „Nu”, deja ai blocat totul. Unde scrie că nu s-ar putea îndrăgosti de mine un bărbat de 30 de ani? Dacă tanti Aglaia spune că doar unul peste 40 de ani m-ar plăcea, nu înseamnă că asta e o regulă. Cred că îmi era mai confortabil să merg pe ideea de „am îmbătrânit, n-o să mă mai placă nimeni” pentru că asta convenea stilului meu de smiorcăit în cochilie, în loc de ieșit în lume și asumat niște riscuri. Colega mea nu era bătrână sau urâtă, ci doar îi intrase în cap că nu merită o grămadă chestii (avusese niște tirani de părinți care își doriseră să fie perfectă), și mereu căuta motive să își demonstreze cât și ce nu merită. Da, nu mai arăt ca la 27 de ani, dar asta nu îmi anulează calitatea de om, nu mă face bună de aruncat la gunoi sau nu îmi ia dreptul de a fi apreciată și iubită. Și dacă există un mod sigur în care oamenii să mă vadă frumoasă, e să am un comportament frumos, să-i respect, să-i iubesc, pentru că orice persoană cu minim de educație va căuta compania unui om bun și onest, chiar dacă nu arată ca în reviste. Iar dacă cineva te alege ca partener doar pentru cum arăți, oricât te-ai simți de mândru de asta, fii pregătit să ți se ignore latura umană și să fii doar un accesoriu. Dacă iubești un om, îl iubești cu totul iar aspectul fizic e doar o parte din ceea ce suntem cu totul.

 

 

%d blogeri au apreciat: