1998

Cu vreo 2 zile în urmă am avut pe yotube o sugestie, muzică românească din anii ’90, 2000, clip de-ăla cu sigla Atomic tv. Chiar dacă muzica aia era lame la modul grav, eu am niște super amintiri legate de ea. Se spune că toți avem cele mai intense amintiri legate de muzica din adolescență pentru că în adolescență creierul trece prin niște transformări cu reacții emoționale foarte puternice și, oricâtă muzică interesantă sau bună ai mai asculta, simți nu se compară cu muzica de la chefuri sau discotecă, unde mergeai la 16, 17 ani. Și am dat play, am cântat „Vine poliția/ Îmi ia toată marfa”, „O, Alin, Alin, Alin!”, „E cheful cel mai tare, hai cu noi să te distrezi”, „Amintirile mă chinuiesc/ Amintirile mă răscolesc”, tot ce era la modă în anii ăia, am fost uimită că știam versurile perfect aproape la toate, le-am ținut minte atâția ani, plus că fiecare dintre ele mi-a amintit tot ce făceam în perioada când era la modă, toate trăirile, toți oamenii cu care interacționam în acele perioade și totul părea atât de frumos, de bine așezat în amintirile mele! Anii mei la Mangalia și la Constanța.

1998, una dintre cele mai frumoase veri, terminasem clasa a noua și toată vara aia am făcut-o pe plajă. Prietena mea cea mai bună, Diana, vindea vederi în Saturn, lucra o zi full cu o zi liberă și în ziua ei liberă ne adunam gașcă și mergeam mai multe la plajă, cu sora ei și încă două fete. Când lucra, mai mergeam în vizită la ea, să nu se plictisească. De la Mangalia pe jos până la Saturn, printre turiști, tarabe cu prosoape și creme de plajă, tonete de înghețată și chioșcuri de kebap. Lângă standul ei cu vederi era un băiat care vindea casete audio. Evident că omul avea și boxe și auzea Diana muzică non stop, zicea că nu mai suporta. Îmi amintesc cum stăteam lângă vederi, pe scaunul ei de plastic alb, era o căldură ce ne toropea și lângă noi se auzeau Genius, maneliști, Valahia, Nana, Loona, tot ce era în vogă pe atunci. Seara ieșeam la plimbare (gașca de la plajă). Plin de oameni peste tot, porneam din Mangalia pe promenada de pe malul mării și ajungeam până dincolo de Saturn. Vânzători ambulanți de baloane și de suveniruri, tarabe cu vată de zahăr, porumb fiert și copt, sute de oameni, muzică din toate direcțiile, asta era atmosfera verilor copilăriei mele, nu doar a acelui 1998. Atunci a venit în vizită un văr de-al Dianei, Dan îl chema, cred că avea vreo 13 ani. L-am cooptat și pe el în gașca de plajă. Am bătut recordul la amuzament amândoi, era tot la fel de spiritual ca mine. Spuneam bancuri, ne schimonoseam ca toate alea, râdeam de toate porcăriile. Îmi amintesc o seară când ne-am întors cu toții de la plimbare, cred că era vreo 11 noaptea dar full de lume pe străzi (na, litoral) și eu cu Dan cântam „Soarele răsare și eu mă gândesc/ La tine, fetițo, fiindcă te iubesc/ Hai la mine-acasă să te fac mireasă/ Da, da, ești cea mai frumoasă!” și „E cheful cel mai tare/ Hai cu noi la-nmormântare!”, dansam ca niște gherțoi, ne amuzam maxim iar Diana, care era foarte reținută, a zis „Eu nu vă cunosc! Nu merg pe stradă cu unii ca voi!” și a rămas mai în spate cu restul de prieteni iar eu Dan ne-am distrat până ne-a trecut cheful și i-am așteptat să ne ajungă din urmă. Într-o zi mi-a spus Diana: „M-a trezit Dan azi noapte, băi, dormeam buștean, și mi-a zis: <Diana, mi-am amintit un super banc, să nu uit să i-l zic mâine Alexandrei, să-mi amintești să i-l zic!> și i-am spus <De-asta m-ai trezit, ești nebun? Lasă-mă cu bancurile tale!>”

Doamne, ce frumoasă a fost vara aia! Îmi amintesc perfect o zi de final de august, am povestit totul în jurnal, dar am la Mangalia toate caietele și tare aș vrea să revăd. Plecase Dan, rămăsesem doar noi, fetele. Am vrut să vedem un răsărit, profitând de faptul că deja soarele răsărea mai târziu. Când ne-am întâlnit toate, deja era lumină afară și ne-am temut că pierdem răsăritul. Și am început să fugim spre plajă, ne pierdeam șlapii, ne întorceam să-i recuperăm, alergam cu sacoșele cu prosoape, cu salteaua umflată, cu mingea, ziceai că pierdeam trenul. Am prins răsăritul, am făcut baie în mare, erau minunate lumina violet a răsăritului și toată liniștea din jur, am mers apoi la o terasă și am luat cafea și hot dog, treptat venea lume pe plajă, îmi amintesc momentele alea ca acum. A început muzica la terase, cred că a fost una dintre cele mai frumoase zile petrecute la plajă, din toată viața mea. Pe la prânz eram în apă, se auzea de la terasă Vara cu Genius și cântam și noi (eu practic strigam, că oricum mă acoperea hărmălaia din jur): „E vară, vara, e soare-afară/ E vară, vară iară!” A avut ceva magic ziua aia. Toată vara lui 1998 a fost magică. Sau, cel puțin, așa îmi amintesc. Eram cam copil, nici măcar nu ieșisem cu vreun băiat vreodată, erau aproape 16 ani de când venisem pe lume și eram în perioada în care încă acumulam amintiri frumoase cu entuziasm, cu sinceritate, cu toată deschiderea din adolescență. M-aș fi gândit eu atunci că o să povestesc toate astea în 2020, ca să-mi fie mai ușoară izolarea într-o situație grea?

De atâtea ori mi-am amintit momentele neplăcute de acasă, din anii mei petrecuți acolo, dar au fost și atâtea momente frumoase care acum ies în față ca și cum aș fi deschis o cutie din care ies și acoperă totul.

 

%d blogeri au apreciat: