Părintele Macarie

Voi povesti în acest articol una dintre cele mai ciudate și interesante experiențe pe care le-am avut. Nu este vorba doar despre călugărul Macarie, ci despre mai multe personaje, dar el este figura centrală a întâmplărilor pe care le voi relata.

Vara lui 2005, Mangalia. Eram în vacanță după primul an de facultate, revenisem din București, după entuziastul și fericitul contact cu Bucureștiul (pe bune, orașul ăsta chiar mi-a plăcut cândva). Menținusem o relație amicală cu o profesoară din gimnaziu, numită Elena, și într-o zi am mers la plajă împreună. Eu aveam 22 de ani, ea cred că vreo 34. Era din 23 august, o comună de lângă Mangalia și mi-a povestit că s-a ctitorit o mănăstire lângă comuna lor, în zona unde erau înainte plantațiile de viță-de-vie, practic în câmp. 2 călugări tineri, Macarie și Bretanion, făcuseră mănăstirea din lemn, niște căsuțe în care să adăpostească turiștii, o sală de mese, chilii și făceau tot posibilul să consolideze lucrările, în primul rând o biserică din beton. Era foarte fericită că mergea acolo, erau o mână de enoriași care mergeau regulat la slujbe, și m-a invitat și pe mine la o slujbă de seară, convinsă fiind că la plecare se va găsi cineva să mă ducă la Mangalia cu mașina pentru că nu mai erau microbuze la ora când terminau. I-am spus mamei, mi-a zis că pot merge, chiar dacă ea nu avea nicio treabă cu biserica. Mama mereu mi-a permis orice, chiar mă îndemna să ies cu prieteni, să văd locuri noi, pentru că știa că dacă nu iei contact cu bune și cu rele din lume, nu vei putea face diferența. Așadar, într-o zi de vară am mers la mănăstirea cu hramul Sfinții Nicolae și Bretanion. Eram câțiva oameni, slujba au oficiat-o cei doi călugări stareți. Părintele Bretanion cred că avea vreo 29 de ani, era bucureștean, fost băiat de cartier, brunet, suplu, înalt, cu părul lung, mereu prins într-un elastic. Părintele Macarie, din Medgidia (dacă țin bine minte), solid, tot la vreo 28, 29 de ani să fi avut, cu un aer de mare blândețe, cu păr lung de asemenea. Era foarte îngrijit și calm. Cei 2 se cunoscuseră cu ceva timp în urmă și își propuseseră să facă o mănăstire. Nu-mi aduc aminte prea bine acea primă vizită la mănăstire dar mi-a plăcut și am decis să mai revin. O parte dintre enoriașii de acolo, mai ales femeile, îi dăduseră părintelui Macarie atribute de sfânt, erau convinse că are puteri deosebite, cum ar fi clarviziunea sau scoaterea demonilor. El era acolo on top, toată lumea asculta de el. Până la finalul vacanței de vară am mai mers acolo. Elena era foarte apropiată călugărilor, îi ajuta foarte mult și avea un statut privilegiat de care, într-o anumită măsură, am beneficiat și eu. După slujbă, duminica, mâncam cu călugării și alți enoriași în sala lor de mese, totul era foarte curat și îngrjit. Ceea ce făceau ei acolo nu mai văzusem vreodată. Făceau exorcizări. Erau câteva persoane care spuneau că sunt posedate de demoni (nu știu cum își dăduseră seama de asta), iar după slujbă părintele Macarie citea dezlegări și ele se simțeau foarte rău.  Ce țipete, urlete și tăvăleli am văzut acolo, era ca-n filme. Nu pot spune că mă speriau, nici că mă lăsau indiferentă, eram foarte uimită și foarte curioasă. Duminică de duminică, exorcizări, vaiete, urlete, tăvăleli. Aceleași persoane, vreo 3, 4, nu toată lumea. Bunica mea este religioasă, frecventa biserica, și am luat-o și pe ea cu mine. Nu prea i-a plăcut, este foarte pretențioasă și nu îi plăceau condițiile rudimentare de wc în curte sau oamenii simpli care veneau acolo. Mănăstirea nu avea nici curent electric, foloseau un generator sau țineau slujba la lumina unor sfeșnice cu lumânări. Am rămas într-o noapte acolo cu bunica și încă o femeie (care fugise de acasă pentru că o bătea soțul), am dormit într-o căsuță de lemn de lângă mănăstire, toată noaptea am auzit ronțăitul unui șoricel pe sub pat.  Recunosc că îmi plăcea atmosfera caldă, rudimentară și prietenească de acolo. Părintele Macarie vorbea destul de des cu mine, era foarte amabil, vorbeam ca de la om la om, eu nu-l vedeam ca pe un semizeu, cum îl vedeau femeile simple de acolo. Îmi spunea că se roagă pentru familia mea, îi ziceam ce aveam pe suflet și îmi dădea sfaturi să am răbdare, credință, etc. Știam că Elena era îndrăgostită de el (chiar dacă nu mi-o zisese), îl iubea foarte tare și mă bucuram că e în preajma unui om așa cumsecade. La un moment dat au scos la slujbă niște cutii frumoase în care spuneau că au moaște de sfinți pe care le-au primit de la un călugăr din Ucraina. Toți treceam după slujbă și ne închinam la ele, erau niște fragmente de os destul de vechi, unele erau oase goale, altele prinse într-un fel de marmeladă întărită, probabil resturi de carne mumificată. Bunica mea a zis că nu suporta să vadă așa ceva, că e scârbos, etc, și n-a mai venit. Eu am mai mers până la final de septembrie. Spre deosebire de dizarmonia și scandalul zilnic din familia mea, acolo era bine, mi se vorbea frumos, oamenii erau prietenoși. Și în cazul Elenei era la fel, din păcate. Fratele ei le făcea viața un iad, tatăl lor îi părăsise și la mănăstire găsea și ea blândețe și înțelegere.

În octombrie am revenit la București. Îmi era dor de mănăstire, mai vorbeam cu Elena la telefon și o mai întrebam ce mai fac cei de acolo. În vacanța de iarnă am revenit acasă. Elena mi-a spus că se va face Revelionul 2006 la mănăstire, vine fiecare cu câte ceva, se citesc și molitfele Sfântului Vasile și ar fi frumos să fim cât mai mulți. Evident că am acceptat. E una dintre cele mai interesante amintiri ale mele. Am mers mai întâi la Elena acasă apoi am plecat cu ea și mama ei către mănăstire. Deja era noapte, cred că era vreo 6 seara, până la mănăstire mergeam prin câmp liber, unde mai vedeai doar răsfirat aracii fostei plantații de viță-de-vie și câte o tufă rătăcită. Pe măsură ce ne depărtam de șosea și nu mai era iluminat public, cerul senin de iarnă se vedea clar, plin de stele. Am ajuns primele. Călugării încă se pregăteau de slujbă și ne-au lăsat în biserică, cu un sfeșnic cu câteva lumânări aprinse și focul aprins în sobă. Am pus niște pernuțe pe jos și am stat de vorbă în șoaptă, toate 3. Nu vă pot descrie atmosfera de liniște și lumina caldă a lumânărilor. Era aproape beznă în toată biserica, abia se zăreau icoanele, dar în colțul unde era sfeșnicul, lumânările aveau o aură caldă. Au început să mai vină oameni și am vrut să văd cum era afară. Am ieșit din biserică, nu mai era nimeni afară, prospețimea tăioasă a aerului de nopate de iarnă m-a învăluit, m-a înfiorat. Cerul era plin de stele și, fiind în câmp, se vedea coborând spre orizont exact ca și cum ne-ar fi acoperit, ca o semisferă uriașă. Biserica albă, cu crucea din vârf, se profila în semiîntuneric, ca într-o pictură. În spatele ei, după un mic dâmb prelung, negru intens, fără margini și un fâșâit ușor. Marea. Am stat nemișcată în liniștea aia, mă simțeam singură pe lume lângă o biserică albă de la malul mării, sub un cer senin de decembrie. Și acum simt emoția de atunci, am păstrat momentul ăla cât am putut de puternic și de intact în minte. Când mă luase frigul bine, am revenit în biserică. Nu știu cât era ceasul când a început slujba, dar eram vreo 70 de oameni. Aprinseseră călugării încă vreo 3 sfeșnice și toată noaptea am stat doar la lumina lumânărilor. S-a ținut slujba, la miezul nopții au început să citească molitfele Sfântului Vasile, când din depăratre se auzea bubuitul artificiilor din oraș. După molitfe (care durează o grămadă), am băut cu toții câte un pahar de vin, suc, ce-a vrut fiecare și ce aduseseră enoriașii, am mâncat dulciuri, ne-am făcut urări, apoi am plecat spre case. Acel Revelion e o amintire deosebită pentru mine și a fost cu mult mai frumos decât multe revelioane făcute în stil modern, cu diverse persoane.

La Paștele din 2006 am fost tot la mănăstire. După slujbă, masă mare, bogată, cu călugării și enoriașii „de soi”. Atunci ne-a povestit părintele Macarie ceva ce nu pot să uit. Cu ceva timp în urmă, li se sfințise mănăstirea. Erau împrumutați o grămadă de bani în bancă pentru că Teodosie nu le-ar fi sfințit mănăstirea fără câteva mii de euro. Se vehiculau niște tarife pentru orice. Nu am dovezi că li s-au cerut bani, dar mi-l amintesc pe părinte zicând că mai au mult până achită împrumutul. Începuseră și lucrările la noua biserică, urma să pună și un stâlp de curent, erau optimiști. După vacanță iar București. Într-o seară am văzut la știri la Pro tv ceva care m-a lăsat mască. La mănăstirea noastră, o icoană a Fecioarei Maria lăcrima. L-am văzut pe părintele Macarie dând interviu, lume venind grămadă, am sunat-o pe Elena care mi-a confirmat că așa era, că s-a produs un miracol și a dat lumea buluc, că ajunge celebră mănăstirea. Ce s-a întâmplat apoi? Teodosie le-a luat stăreția celor călugări, i-a separat și i-a trimis la alte mănăstiri. I-a acuzat că au pus apă pe icoană ca să mintă că plânge, că au adus de pe câmp oase de animale și au zis că sunt moaște din Ucraina, că făceau exorcizări cu persoane pe care le puneau să urle și să se tăvălească, pentru a fi mai credibili.  În locul lor a adus stareț un călugăr care se pare că era prieten cu el.  În 2017, chiar după Revelion, am sunat-o pe Elena, după mult timp, s-o întreb ce mai face și ce mai știe despre călugări. Bretanion a ieșit din călugărie și s-a căsătorit, se pare că s-a întors la București. Macarie a fost scos din cler, s-a mutat singur și, fiind gay, a avut diverși parteneri iar de la unul a luat HIV. Când a aflat, s-au bătut, partenerul l-a mușcat de față, a ajuns în spital rănit, acum mai trăiește doar din dezlegări și slujbe pe care le face clandestin unor persoane care cred în harul lui. M-a impresionat faptul că Elena a spus: „Eu i-am zis că dacă mai face dezlegări, va tot fi supus încercărilor și ispitelor dar el a continuat, cu toate necazurile astea, pentru că are har, chiar dacă a căzut în toate păcatele astea. Mă mai duc pe la el, îi duc medicamente, îi duc mâncare, am grijă de el cum pot, că e așa de încercat de viață.” Vorbea despre el cu același drag ca în 2005. Asta înseamnă să iubești un om. Să-l vezi fundamental bun, dar supus ispitelor, să fii alături de el și să-l sprijini chiar dacă este un  răspopit, mușcat de față de un gay care i-a dat HIV. Dacă iubești un om, îl iubești cu totul.

Și acum, când merg spre sau dinspre Mangalia, văd mănăstirea la 23 august, în câmp. Nu mai e ca înainte, s-a construit primprejurul ei, probabil că e un obiectiv turistic, au și indicator către ea (acum am citit pe net că a luat foc în 2019 și că părintele Macarie făcuse prin 2010, în Milano, cu alți răspopiți, o biserică ortodoxă falsă, nerecunoscută de vreo autoritate). Nu mă tentează deloc să merg iar acolo. Pentru mine contează acele amintiri cu oameni prietenoși și slujbe la lumina lumânărilor. Am înțeles că ceea ce contează e credința noastră. Stareții de acolo erau niște escroci puși pe căpătuială, dar credința noastră a făcut ca acel loc să fie frumos și cu har. A fost o experiență care m-a învățat să mă rog direct lui Dumnezeu, fără intermediari, pentru că omul e supus ispitei, dar Dumnezeu e perfect. Ce cred eu că s-a întâmplat acolo? Macarie și Bretanion s-au gândit să apeleze la trucurile clasice: moaște, icoane lăcrimând, exorcizări, ca să scoată banii de la creduli. Teodosie a prins șpilul și nu s-au înțeles la comisionul din încasări. Le-a luat mănăstirea și a adus un acolit de-al lui. Banii mișcă tot. Moaștele lor nu erau cu nimic mai prejos decât moaștele altora. Unii creștini sunt niște blasfemiatori (Exod 20:4), niște avari, sunt capabili să pună pe sub nasul oamenilor cadavre, fragmente de cadavre, pentru a-i controla, pentru bani, se ceartă pe bani, ți se face silă. Cum a lăcrimat icoana lui Macarie, așa lăcrimează și alte icoane de care auziți voi, doar că el n-a stat bine cu PR-ul și l-a și supărat pe Teodosie, deci i-a stricat taraba. Asta e, omul e supus ispitei și e trist că asemenea întâmplări îndepărtează oamenii de Dumnezeu. Doar că Biserica nu e Dumnezeu (deși unii dintre ei așa se cred). Eu cred în acel Dumnezeu care a pus la locul ei fiecare stea dintre cele care erau deasupra mea în acea noapte de decembrie,  care face florile să crească, Pământul să respire în ritmul lui și toate galaxiile să funcționeze în felul lor. Dumnezeu e energie, viață, ritm, respirație.

 

Un gând despre „Părintele Macarie

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: