Atracție

Cu vreo 2 zile în urmă mă uitam la campionatul mondial de patinaj artistic de la Saitama din 2019, proba de dans. Era o pereche cu un program în care el era macho, musculos, sportivul chiar avea niște brațe foarte bine lucrate și mi-a amintit că niciodată nu mi s-au părut atrăgători genul ăsta de bărbați. Am văzut în 2017 un one man show cu un actor care, și pe scenă dar și în realitate, era definiția machismului. Brunet, păr lung, corp lucrat, senzual, alunecos, plin de el, gen latin lover, în spectacol a început să se dezbrace, femeile din jur șușoteau sau chicoteau și eu mă gândeam: „Omul ăsta chiar crede că e sexy?” Era genul ăla care, fără să vorbească, pare să spună: „Uitați-vă la mine, sunt mișto, nu? Sunt irezistibil.” Exact atitudinea asta cocoșească mi se pare moartea pasiunii la un bărbat. Nu spun că e rău să-ți placă așa om, fiecare cu gusturile lui. Doar că așa cum nu tuturor bărbaților li se par atrăgătoare fotomodelele sau acele femei de copertă de revistă, nici femeile nu pică pe spate la vederea unui model de frumusețe masculină universal valabilă. Unii bărbați se gândesc că toate femeile îi plac pe Brad Pitt, George Clooney, Robert Pattinson dar mie, de exemplu, nu mi se par atrăgători. Când eram prin liceu, îmi plăcea Harrison Ford, părea om la locul lui. Apropos de liceu, mama mă întreba de ce nu pun și eu, ca alte fete, postere cu formații sau cântăreți. Îmi plăcea muzica, ascultam mereu, luam reviste dar aruncam posterele sau le dădeam altor fete. Nu înțelegeam tendința de a pune pe pereți poze cu cineva, nu m-aș fi văzut la un concert, țipând că a intrat pe scenă artistul, mi se părea o aberație să aud că a leșinat cineva la concert, că aruncă fanele cu chiloți în cântărețul Cutare, e un nivel la care nu cred că-i stă bine unei femei să se coboare. Plus de asta, mi se părea o pierdere de vreme să urmărești un star, să zici că te-ai îndrăgostit de el, când în jurul lui roiau sute de femei sau nici măcar n-ai fi ajuns să-l cunoști. Eu aveam așa un stil mai oldie, dacă știam că n-am nicio șansă, îmi vedeam de treabă. Și, ce-i drept, eu mi-aș fi dorit un om care să fie doar al meu, nu să văd cum gravitează în jurul lui 1000 de femei. Uneori mă gândeam că dacă aș fi avut un partener cu o cicatrice vizibilă sau cu o dizabilitate, aș fi stat liniștită, că nu l-ar fi dorit altcineva dar apoi am descoperit că femeilor le plac la bărbați calități care pot acoperi orice dizabilitate, și n-ai cum să fii sigură de un om, în niciun fel de condiții. Unei femei cu greu i se trece cu vederea urâțenia, dar un bărbat inteligent și spiritual farmecă ușor, chiar dacă fizic nu prea are mari calități. Și oricum, nu există ceva care să-l poată ține lângă mine, rămâne doar dacă vrea, iar asta e independent de mine sau de calitățile și defectele lui. Poate că mereu m-a urmărit acest gând al fidelității pentru că tatăl meu a plecat iar eu n-aș fi acceptat să-mi cresc copiii fără tată. De-asta cel mai mult apreciez la un bărbat să fie om serios și nu m-au dat pe spate cântăreți, băieți de cartier, actori macho și diverse alte personaje pe care n-aș fi putut pune o bază ca soție și ca mamă. Mi-a fost suficient exemplu ce a făcut mama. Când mă jucam cu păpușile la scară, îmi povesteau vecinele care erau mai mari ca mine: „Vai, când eram noi mai mici și ne jucam la scară, venea tatăl tău, cu geacă de piele, cu motocicletă, toate ne uitam după el, era așa frumos, cu păr blond și ondulat ca al tău, parcă era un model din revistă. O lua pe mama ta la plimbare și abia așteptam să mai vină.” A plimbat-o cu motocicleta, a vrăjit-o cu glumele lui, s-a grăbit să o ceară de nevastă și apoi a lăsat-o să crească singură un copil, mare chestie ce a făcut fotomodelul motociclist. De-asta niciodată nu m-am dat în vânt după personaje de genul ăsta. În liceu, când colegele mele puneau în camere postere cu cine știe ce cântăreți, aveam și eu modelul meu masculin, dar nu ziceam nimănui. Puneam de-o parte articole cu el, abia așteptam să-l văd la tv, îl ascultam fascinată. Era Mugur Isărescu. Dacă nu șefu’ la bani, atunci cine? Serenadele nu țin de foame și nu plătesc școlile bune ale copiilor. Eu am avut un lucru clar în minte: când alegi un bărbat, gândește-te că pe umerii unei femei stă  responsabilitatea creșterii copiilor în condiții cât mai bune. Copiii crescuți bine sunt ai femeilor care au știut să aleagă cu cine îi fac. Restul e doar vrajă, discuții inutile. Nu-mi trebuie mie plimbat cu motocicleta, am vrut un om decent, capabil, pe care să mă pot baza. Când mă întreba cineva cam cum aș vedea partenerul meu, eu aveam același răspuns: „E economist, poartă ochelari, costum, cravată, merge la birou…” și mi se răspundea: „Nu, tu nu ai fi potrivită cu un economist. Tu ești umanistă, ai fi potrivită cu un tip tot așa, ca tine, de exemplu un artist, un tip deschis, vesel, un alt umanist.” Când auzeam „artist”, îmi venea să-i bat. Mă gândeam la pictorii ăia care vindeau tablouri kitsch la trabe pe litoral, ca să aibă din ce trăi, la un zăngănitor la chitară lipsit de orice orizont, la un poet care n-are bani nici de țigări și-mi venea să le zic: „Dar ce mama dracului aveți cu mine de vreți să mă cuplați cu toți săracii? Cu ce v-am greșit?” M-am amuzat scriind chestia asta, dar chiar mă speria ce perspectivă îmi vedeau ei. Evident că sunt și artiști care câștigă foarte bine, dar dacă eu mă vedeam cu un economist, ce să-mi faci? Niciunul dintre partenerii mei nu a fost economist (nici artist sau șef la bani), dar au fost oameni pe care mă puteam baza, oameni serioși. Poate că n-a fost bine că am pus, încă din adolescență, asupra mea presiunea responsabilității materne în perspectiva oricărei relații dar așa am gândit, n-am ce să mai schimb acum.

O prietenă bună din facultate îmi spunea că pentru ea, un tip în costum, cu cravată, e moartea pasiunii, apropos de faptul că mie mi se părea un aspect atrăgător. Și mă tot gândesc cât suntem de diferiți, deși ni se inoculează cumva ideea că există model de bărbat ideal sau de femeie ideală. Nu există. Iar cei care apar cu așa ceva la tv sau în reviste, o fac doar pentru reclamă. Mie, de exemplu, nu mi se par niște idealuri feminine modelele Victoria’s Secret. Au corpuri bine lucrate, au forme, dar au ceva atât de comercial, atât de „life in plastic is fantastic”, încât asta le ia tot farmecul. Și te poți pomeni că o femeie simplă, văzută undeva pe stradă sau într-un magazin, are ceva foarte atrăgător. Ce cred eu că face un om frumos? Energia pe care o emană. Cred că e ceva care poate fi perceput în afara simțurilor, ca o frecvență radio. Oamenii se și simt, nu doar se văd. Și zâmbetul, cred că zâmbetul atrage cel mai mult. Eu sunt uimită să văd cum se pot schimba oamenii când zâmbesc. Unul dintre foștii mei parteneri, cu care m-am cunoscut la un spectacol, mi-a spus: „Când te-am văzut cum zâmbeai, cum stăteai acolo și zâmbeai, am zis că trebuie neapărat să te cunosc, să aflu cine ești, zâmbeai de parcă ai fi înțeles totul pe lume.” Când m-am îndrăgostit prima oară aveam 10 ani și el tot 10. A fost un sentiment pur copilăresc, n-ai cum să vorbești la 10 ani de atracție erotică. Deși au trecut 27 de ani de atunci, îmi amintesc figura lui, îmi amintesc când l-am văzut prima oară, și mă întreb ce a făcut să îmi fie apoi dor de el și să merg să-l revăd (prima oară când îmi era dor de cineva străin). Era un băiat foarte cuminte (purta ochelari și poate de atunci am rămas eu cu un fix cu ochelariștii), și cred că tocmai cumințenia lui, în contrast cu mostra de hiperkinezie care eram eu, a făcut să îl plac așa de tare. Mereu m-am întrebat de ce ne plac unii mai mult decât alții. Ce face să ne îndrăgostim de Ionescu sau Popescu, și nu de Georgescu sau Petrescu. Un psiholog ne-ar putea explica.

 

%d blogeri au apreciat: