1992

Dacă tot am amintit în articolul trecut de prima oară când m-am îndrăgostit, haideți să vă povestesc cum a fost.

Vara lui 1992. În octombrie urma să împlinesc 10 ani, eram în vacanța dintre clasa a treia și a patra. Cam toată vara aia am petrecut-o la străbunicii mei la Limanu. Să fi fost iulie, într-o seară pe la ora 9, sau chiar mai târziu, că deja se vedea luna plină pe cer și înflorise regina nopții dar încă mai era un pic lumină, ne-am pomenit cu niște oameni în curte (pe vremea aia nu se încuiau porțile la țară). Am recunoscut o vecină, Flori, care stătea 2 case mai încolo, ne-a zis că au venit la ei niște francezi în vizită și că i-a adus la străbunicii mei ca să vadă o gospodărie țărănească, pentru că ei nu aveau așa multe animale și păsări ca să le arate francezilor cum e la țară. De ce i-a adus seara, nu înțeleg, în semiîntunericul ăla abia ne vedeam. Au trecut de atunci 27 de ani și nu îmi amintesc chiar tot ce s-a întâmplat dar mi-a rămas în minte un moment: eram în grădina cu flori (aveau o grădină cu flori și alta cu legume), era plin de regina nopții care mirosea fantastic și în fața mea era un băiat brunet, cu niște ochelari finuți și ochi negri, avea niște ochi cu o lumină deosebită. Flori mi-a zis că are și el tot 10 ani, ca mine, și că îl cheamă Clement. Îmi mai amintesc din seara aia o lună plină căreia, în ăștia 27 de ani, nu i-am uitat strălucirea. Era o lună perfectă.

Evident că subiectul de discuție din zilele viitoare au fost francezii. Era vara lui 1992, doar de 2 ani jumate scăpaserăm de Comunism și ceea ce era din Occident avea un aer aproape ireal, extraterestru. Francezii erau o familie cu 3 copii. Mama era franțuzoaică și tatăl algerian, Clement era mezinul, îi mai aveau pe Jonathan de 15 ani și pe David de 18. Jonathan era un semiobez lipsit de orice farmec iar David o frumusețe, suplu, înalt, cu păr ondulat. Au venit și în zilele următoare la noi să vadă toate orătăniile de prin grajd și cotețe, erau super curioși, entuziaști, noi nu înțelegeam o boabă franceză și ne uitam ca la felul 14 cum le explica Flori ce e pe acolo. Le-au plăcut caprele, le-au dat și lor lapte proaspăt, tătăl lor venise cu o cameră de filmat și l-a filmat pe străbunicul cum mulgea caprele, ne-a filmat și pe noi cum ne hlizeam pe acolo emoționați, eu cu vărul meu. Eu îmi doream tare mult să-l revăd pe Clement. Erau unele momente în care mă uimea ceea ce simțeam dar nu eram obișnuită să gândesc prea mult și, în loc să caut explicații, mă duceam la poartă la Flori și, dacă era prin curte, îl chemam. Eu făceam engleză din clasa a doua dar franceză încă nu făcusem și mă văd ca acum la poarta oamenilor strigând „Come on! Come on!” și făcând semne cu mâna de parcă am fi fost pe maluri diferite ale unui râu. Eram un copil care se ducea exact unde avea chef și făcea exact ce avea chef, nu mă gândeam dacă am voie, dacă e bine, nici prin cap nu-mi trecea ce crede lumea, am avut mult de pătimit din cauza asta pentru că am crescut într-un neam în care fetele trebuia să fie cuminți. Când mă vedea făcându-i semne la poartă, Clement venea. Mereu era în jeanși și tricou. Porneam pe ulița prăfuită până la noi. El mereu tăcea și venea după mine. Nu schița niciun gest, îl duceam unde vroiam, nu zicea nimic, eu mă chinuiam în engleză să-i zic câte ceva, el făcea semn din cap că înțelege și îmi dau acum seama cât de amuzantă eram zicându-i „Dog!” sau „Cat!” deși vedea și el că are în față un câine sau o pisică. Îmi amintesc o fază, eram cu vărul meu și am mers cu Clement la cotețul de găini. Cotețul era înalt, cu stinghii suspendate pe care stăteau găinile, dar avea o plasă care lăsa vederii doar o mică parte din el, restul era sub acoperiș. Ca să vezi totul înăuntru, trebuia să te apleci. Clement s-a așezat în genunchi, cu sprijin pe palme și se uita foarte curios înăuntru. Vărul meu zicea „Ia uite cum stă, zici că-i panteră, cum se uită!” și râdeam de el, chiar lângă el, ca niște nepoliticoși. Oricum, pentru mine conta că era acolo, pentru că îl plăceam foarte tare. Cel mai mult îmi plăceau ochii lui așa de luminoși. Nu știu cum de venea mereu când îl chemam, nu  mă refuza, nu mă întreba nimic (cred că din cauză că nu ne-am fi înțeles nicicum), era cuminte, docil și curios. Alături de noi era casa unchiului, tatăl vărului meu. Evident că n-a ratat ocazia să-i invite și el pe francezi și iar au făcut oamenii ăia o tură de văzut animale. Fătase cățeaua unchiului și s-au jucat entuziaști cu cățeii blănoși și dolofani. Unchiul avea și porumbei și stupi de albine, era foarte mândru de ograda lui, se umfla în pene și conversa într-o engleză de baltă cu tatăl copiilor. Era exact românismul ăla de anii ’90, naiv și șmecheresc, pe stil „Să trăiască domnu’ Bush, că el ne-a scăpat de ruși”. Oricum, atunci oamenii aveau o doză uriașă de decență, față de ce e acum. Numai dacă ne gândim că toată lumea din sat stătea mereu cu porțile descuiate, ne facem o idee. Mă bucur că am apucat așa ani în țara asta. Era o îmbinare între fraternitatea din Comunism și relaxarea din libertate. Anii ’90 au fost deosebiți. Revin la băiat. Am început eu să-mi pun probleme: „Dar oare de ce simt asta, oare de ce vreau să-l revăd, de ce mă gândesc așa mult la el? Așa e când te îndrăgostești, sigur așa e.” Gândurile astea veneau seara, înainte să adorm, mă uitam în tavan și veneau idei. M-am bucurat total de sentimentul ăla. Total.

Nu-mi aduc aminte când au plecat francezii, Flori zicea că revin și anul următor și am fost convinsă că până anul următor voi fi la fel de îndrăgostită de Clement și-l voi aștepta. I-am scris poezii pe care le-am ascuns prin diverse locuri din casă, nu cumva să le găsească cineva și să râdă de mine că m-am îndrăgostit. Când mi-am dat seama că bunica mea face curat în absolut fiecare colțișor, le-am aruncat. M-am gândit și verile următoare dacă or mai fi venit francezii la Flori. Noi nu prea am mai mers la țară, n-am avut de unde să mai știu. Ei aveau caseta video cu noi și ne-or mai fi revăzut. Clement, dacă mai trăiește, are 37 de ani și cred că e la fel de simpatic și poate la fel de cuminte. Mă gândesc ce tânăr e încă, are 37 de ani, și îmi dau seama ce diferență e între 37 de ani la o femeie și 37 de ani la un bărbat. Când aveam 10 ani parcă nu era așa diferență. Am întrebat-o pe mama la telefon în seara asta dacă mai știe ceva de Flori. Lucrează la sanatoriul balnear la Mangalia și locuiește tot la Limanu. Poate îi fac o vizită când mai merg la Mangalia, trec și pe la Limanu. Am avut unele momente tare fericite în copilărie. Mereu când îmi amintesc de Limanu, e emoția amintirii unui loc magic. Copilărie la țară. Eram toată ziua cu câte o pisică sub braț, bot în bot cu cățelul, prinsă de coarnele caprelor, scărpinam porcul cu bețe și era foarte fericit, îmbrățișam oile și erau așa de moi și pline de scaieți, mergeam în coteț să luăm ouăle din cuibar și fugeam repede, să nu ne bată cocoșii, culegeam mere, struguri, era altă viață. Era frumos.

 

%d blogeri au apreciat: