Smochini, cer senin și locuri de soare

Îmi aminteam azi o fază din liceu, de la Constanța. Locuiam la cămin cu încă 8 fete în cameră, era ianuarie 1999 și, când am revenit de acasă, mi-au povestit colegele o întâmplare. Se amuzaseră foarte tare și chiar mi-a părut rău că n-am fost și eu acolo. Într-o noapte le-au trezit niște țipete și au văzut pe cer fum și lumină roșie în dreptul unor case de pe o stradă aflată la mică distanță de cămin. Iar țipete, zgomot de explozii, s-au alarmat, au mers toate la fereastră și au zis: „Incendiu! Repede, pompierii, Ramona, sună la pompieri!” Pe atunci nu exista 112, ci pompierii aveau număr separat și Ramona era o zăpăcită care obișnuia să sune ca să flirteze cu militarii în termen care făceau de gardă în unitate (aveam pe holul căminului un telefon public cu cartelă). Când ziceai „Ramona”, ziceai „pompieri”, așadar ea a sunat. Au trecut câteva minute, fetele așteptau să audă sirenele dar incendiul, în loc să se mărească, s-a oprit, cu tot cu țipete. Una dintre ele le-a zis: „Băi, e 14 ianuarie, au lipovenii Revelion! Sună înapoi că n-a fost niciun incendiu, au dat cu artificii!” A sunat Ramona înapoi, a spus ce s-a întâmplat și n-au mai venit pompierii.

Când mă gândesc la anii petrecuți acasă, îmi amintesc multitudinea de sărbători și obiceiuri, pentru că în Dobrogea sunt o multitudine de comunități. Și nu erau enclavizate, secretomane, ci trăiam toți cu acele sărbători, totul era foarte fluid și natural. Pentru mine nu era ceva ciudat să mănânc acadele și baclavale la Bayramul turcilor și al tătarilor, nu era ceva ciudat că mai era un Revelion pe 14 ianuarie sau că la ziua recoltei cântau și formații de populară turcești, bulgărești, macedonene, lipovenești, etc. Pe asta deschisesem ochii, cum se spune, și nu părea o excepție. Dobrogea e un mix deosebit. Am niște amintiri foarte vagi, de când eram mică și în centrul Mangaliei erau multe dughene în care se vindeau tot felul de preparate cu specific. Îmi amintesc cum stăteau în uși comercianții așteptând clienții. Până să-l sistematizeze și să reconstruiască comuniștii, Mangalia era un orășel cu un aer sătesc oriental foarte romantic, cu construcții mititele, străzi prăfuite și multă vegetație, cam ca Balcic. Eu nu l-am apucat așa, m-am născut în era blocurilor. Se demola din greu când eram eu copil și se construiau blocuri. Totuși, unele sate dobrogene păstrează aerul ăla vechi oriental. Pentru mine, dorul de casă e dor de soare, în al doilea rând după dorul de mare. E soare și în București, dar nu ca cel din Dobrogea. Îmi amintesc smochinii din curtea unchiului meu de la țară, smochinii din curțile vecinilor lui, cu frunzele lor atât de frumos decupate, crescuți lângă gardurile din pietre albe, suprapuse ca într-un joc. Case văruite, garduri din pietre albe, smochini, dealuri cu viță-de-vie, apă, cer senin și soare. Dobrogea mea frumoasă, caldă și multiculturală. Mangalia e un oraș cu aproximativ 37000 de locuitori. Are biserici ortodoxe, biserică catolică, moschee, biserică evanghelică. Mixul etnic și cultural în care am crescut m-a făcut să am un anumit mod de a vedea lumea. Când am venit în București, n-am crezut că voi găsi un loc atât de radicalizat. Totuși, e capitală. Dar n-a fost acea capitală la care m-am așteptat eu. Și nici nu are șanse să devină, având în vedere ce fel de oameni pleacă și cu ce fel de oameni sunt înlocuiți. Îmi pare rău că iubesc puțin spre deloc un oraș care m-a adoptat și în care trăiesc de 16 ani. Sunt câteva locuri care îmi sunt dragi și anumite aspecte pe care le apreciez dar în rest, n-am cuvinte. E vorba de oameni, din păcate. Omul sfințește locul. Sau îl transformă într-un jeg. Unii îmi spun că după 16 ani aici, pot spune că deja sunt bucureșteancă. Eu nu mă simt așa. Nu știu dacă am făcut un efort inconștient de a rămâne mangaliotă sau pur și simplu n-a fost să fie dar nu mă simt câtuși de puțin bucureșteancă. Mi-am luat o casă aici, dar tot nu mă simt de-a locului. Habar n-am dacă e rău sau bine. După ce m-am mutat, chiar în primele zile când începuse izolarea asta, mă culcam noaptea și am trăit o senzație pe care n-am mai avut-o vreodată. Până să adorm, simțeam că ceva de la Mangalia, ca o legătură invizibilă, vine până la mine și mă întreabă „Ce cauți în orașul ăla străin, în vremuri ca astea? De ce ești atât de departe?” De mii de ori mi-a fost dor de orașul meu dar să simt locul ăla chemându-mă înapoi, niciodată până acum. Îmi curgeau lacrimile și nu știam ce să fac. Sunt fericită că m-am născut într-un loc atât de frumos, de cald, tolerant, unde mereu mă întorc cu drag și din care am atâtea amintiri prețioase. Uneori mă gândeam dacă era mai bine dacă rămâneam acolo dar e bine că am venit la București. Când stăteam la Mangalia, ziceam că e un oraș de amărâți, de necivilizați, un oraș uitat de lume, că n-are nimic deosebit dar mi s-a oferit ocazia să înțeleg ce am lăsat în urmă și să-mi fie dor. Dacă aș fi rămas acolo, n-aș fi avut pentru Mangalia toată dragostea pe care am căpătat-o odată cu dorul. Privite de departe, lucrurile devin mai clare.

 

%d blogeri au apreciat: