„Clubul” de lectură

Când doar ce începuse izolarea și toți probabil că ne gândeam cum să rezistăm în case, ce să ne facem de lucru, cum să alungăm stresul sau plictiseala, am primit într-o seară o invitație pe WhatsApp, de la o prietenă care voia să adauge mai multe persoane într-un club virtual de lectură, să propunem cărți pe care să le citim toți și apoi să discutăm despre ele. Mi s-a părut super idee, mai ales că îmi place mult să citesc și prima propunere a fost „Fiica negustorului de sake” de Kido Okamoto, ne-a dat și link către bibioteca virtuală unde s-o citim. Cum eu sunt pasionată de autorii japonezi, am citit-o rapid. Îmi pare rău că nu m-am gândit de atunci să scriu despre ea dar, dacă sunteți curioși, nu-i timpul trecut, o găsiți aici. Nu este un roman, ci însumează o serie de povestiri care îl au ca personaj central pe Hanshichi, detectiv ce rezolvă cazuri misterioase, acțiunea fiind spre finalul anilor 1800. Okamoto nu este la nivelul lui Mishima sau al lui Kawabata, pe alocuri cartea e slăbuță, dar are sensibilitatea autorilor japonezi, minunatele descrieri ale peisajelor și personajelor. Mereu mi-a plăcut ceea ce am „văzut” cu autorii japonezi. În „Fiica negustorului de sake” veți citi despre un „monstru” marin, stafii, o răpire misterioasă a unei tinere fete, un actor de kabuki căruia cineva i-a schimbat sabia din recuzită cu una adevărată și a trebuit găsit făptașul pentru că s-a întâmplat ceva îngrozitor, dispariția unui tânăr dintr-o familie nobilă și diverse alte povestioare în care mergeți împreună cu Hanshichi pe firul întâmplărilor, până la rezolvare. Ceea ce mi s-a părut interesant a fost, încă de la prima povestire, pasiunea pentru stafii a celor din acea perioadă. Circulau multe povești cu fantome și oamenii erau speriați, unii chiar credeau în existența lor, la fel cum credau și la noi oamenii în strigoi, moroi, cred că tot de prin acea perioadă. Dacă aș reciti cartea, ar fi pentru descrierea orașelor, pentru detaliile vechii Japonii, arhitectura, vestimentația, nu mă pot sătura de povestirile ce detaliază Japonia, mă bucură și mă relaxează.

Când s-a stabilit întâlnirea pentru a discuta despre carte, eram doar două persoane care o citiseră. După câteva minute de schimbat impresii despre ce am lecturat, am dat-o în altele. A urmat propunerea pentru a doua carte, termenul a fost 6 mai, nimeni n-a citit-o, nici măcar cine a propus-o. S-a stricat clubul, s-a dus cheful de lectură. Ne găsiserăm alte activități în izolare, n-am mai vrut să punem burta pe carte 🙂

În 2014, 2015, am avut o perioadă în care am citit multe cărți pe care le împrumutam de la ambasada Japoniei. Pentru mine, să merg până acolo, să las cărțile citite, să împrumut altele noi, să văd toți cocorii de hârtie din holul ambasadei, să plec către metrou, spre casă, prin acea zonă frumoasă de la Victoriei, devenise un fel de ritual. Îmi pare rău că n-am mai făcut asta, mai sunt multe cărți de citit acolo și au adus și alte noi, între timp. Ce bine că văd, ca să pot citi! Dintre cărțile mele, cele  mai multe sunt scrise de japonezi (evident) și dacă m-ar întreba acum cineva ce i-aș recomanda din tot ce am în bibliotecă, prima care îmi vine în minte este „Sete de iubire” a lui Mishima. E fascinantă (și nu-i nici pe departe romantică, așa cum pare din titlu). La Mishima trăiești cu personajele. Suferi cu ele, urăști cu ele, iubești cu ele, ucizi cu ele, mori cu ele. De-asta îl iubesc așa de tare pe Mishima, pentru ceea ce mă face să simt când îl citesc. Mă bucur că sunt atâtea cărți minunate pe care încă nu le-am citit dar aștept momentul întâlnirii cu fiecare dintre ele.

 

 

%d blogeri au apreciat: