10 mai

Azi avem o sărbătorită. Ea este Oana, dentista mea, și scriu cu mare drag un articol despre ea.

Din 2010 sunt pacienta ei, a făcut niște lucruri excepționale cu dinții mei și îmi pare rău pentru fiecare dată când am fost la alt medic, până să fi ajuns la ea. Are cabinetul în Piața Dorobanților, este un loc minunat, datorită căruia am și descoperit strada Paris, că tot scriam de trandafiri. Un timp am mers la cabinet de la Aviatorilor și apoi, uitându-mă pe hartă, am văzut că pot merge și de la Piața Victoriei, fără să mai schimb metroul. Așadar, când merg la cabinet, merg pe Paris și e su-perb. Nu am avut vreodată fobie de dentist, nici nu era fericire la gândul că trebuie să merg la tratamente stomatologice dar, de când sunt pacienta ei, mă bucur pentru orice intervenție care trebuie făcută. Pentru că am căpătat încredere, pentru că m-am atașat de acel loc și îmi sunt foarte dragi momentele cu ea. E răbdătoare, e caldă, e profesionistă, e un stomatolog mai mult decât mi-aș fi dorit. În clinică sunt 3 cabinete într-un apartament mare și sala de așteptare e unul dintre locurile în care mă simt cel mai bine. Aș dormi acolo. Au niște fotolii mari și comode, un balcon însorit,  plante și o lustră care mă fascinează. Dacă există pe lumea asta un om care poate scrie despre lustra din sala de așteptare de la dentist, eu sunt ăla. Dar ce să fac dacă-mi place? E o lustră elegantă. Oana are un coleg, în cabinetul de alături, e cel mai crizat medic din câți am văzut vreodată, țipă, se agită, face ca toate năbădăile, chiar mă speria când mergeam acolo la început, dar apoi am început să mă amuz de el, pentru că e complet inofensiv. Crizele lui echilibrează acel loc atât de pașnic și luminos. Ce dor mi-e de locul ăla! Dacă n-ar fi fost situația asta deosebită, i-aș fi dus Oanei un dar. Mai am de așteptat până să i-l ofer. Îmi amintesc cum stăteam amândouă de vorbă la fereastră după câte o intevenție, dacă nu apăruse pacientul următor. Îmi spunea că nu poate pune flori la geam din cauza bradului care le făcea umbră, vorbeam despre tot felul de lucruri. Are pe masa din cabinet o păpușă de ceramică, un înger roz cu steluțe argintii și figură zâmbitoare, îmi povestea că l-a primit și l-a pus acolo ca să distragă atenția copiilor, să nu le mai fie teamă. E așa frumos când merg iarna, mai stăm de vorbă lângă calorifer, e cald, se înnoptează și cabinetul capătă un aer de „acasă”. Mi-a luat destul de mult timp să pot conversa cu ea, să trec de rutina pacient-medic, intervenție și plecat acasă. Am observat în decursul timpului că cei din zodia taurului par cam inabordabili la prima vedere, sunt oameni foarte calzi și altruiști, dar au o atitudine care te ține la distanță și trebuie să gravitezi o perioadă în jurul lor până se deschid către tine. Și, spre deosebire de vărsători, de exemplu, care vor să facă toată viața pogo pe brațele fanilor iubitori, taurii te lasă să le oferi dovezi de iubire și atașament doar cât vor ei, după care te resping ferm. Pe mine chestia asta mă năucește la tauri pentru că tind s-o interpretez ca pe „Dispari definitiv! Te urăsc!” în loc de „Revino mâine, să povestim ceva frumos”. Dar m-am obișnuit, am interacționat cu mulți tauri, inclusiv directorul de la serviciu de la mine, care e o sursă continuă de surprize. Azi dă cu noi de pământ, mâine ne pomenim că ne-a dat bonusuri salariale. Revenim la Oana. Când intenționam să plec din București, ea era prima la care mă gândeam, referitor la calitatea serviciilor pe care le-aș fi pierdut. Îmi era groază la gândul că o să ajung la alt stomatolog. Intenționam să-mi fac programare pentru luna asta la un control, că n-am mai fost de ceva timp, dar vreo lună cred că de-abia va face față urgențelor care s-au adunat în perioada izolării. Mai durează până ajung iar în acel loc unde mă simt atât de bine. Oana mi-e tare dragă și mă bucur că am cunoscut-o. E 2 în 1, un dentist foarte bun și un om altruist și modest. Cum am ajuns la ea? Într-un mod foarte ciudat. Mergeam la o altă dentistă, în Berceni, și mi-a zis odată: „Eu nu cred că îți voi putea face lucrarea asta cum trebuie. Te trimit la o colegă a mea care lucrează foarte bine.” Un om sincer. A preferat să mă trimită pe mâini bune, decât să-mi facă dinții praf.

M-aș fi bucurat să merg printre toate florile și casele frumoase de pe Paris până în sala de așteptare primitoare și luminoasă, s-o văd cum iese din cabinet și stăm un pic de vorbă după ce îi ofer darul. Dar ce contează cel mai mult este că suntem sănătoși, suntem vii, că e o zi frumoasă, i-am făcut urări și am putut scrie ceva despre ea, de ziua ei.

 

 

%d blogeri au apreciat: