Zânuța

Alt articol pe care intenționam de mult să-l scriu și nu avusesem timpul și dispoziția necesare.

În 2009, la revenirea în București după un an petrecut acasă, locuiam în gazdă la o doamnă, la Romancierilor. O chema Lenuța și avea vreo 58 de ani, era administratora blocului, o femeie masivă, capabilă să se certe oriunde și cu oricine, din orice motive, care avea o pisică gri și se uita seara la Otv. Uneori trecea o săptămână și ea nu curăța  litiera pisicii și acolo a fost începutul alergiei mele la pisici, care n-a trecut nici azi. Când m-am mutat, din vorbă în vorbă, mi-a zis: „Să știi că la mine vin în vizită două vecine, la cafea și la țigară, dimineața. Ele sunt prietenele mele, sunt mamă și fiică”. A doua zi, eram în sufragerie cu Lenuța și au apărut cele două. În halate de baie pufoase, intrând în casă ca niște furtuni, guralive și pline de energie. Una de vreo 65 de ani, cealaltă de vreo 38. Cea de 65 de ani era slabă, tunsă scurt, cu păr grizonant, un pic ondulat, cu o față ridată, voce un pic gâjâită, tabagică, un dinte lipsă și puțin adusă de spate. Mi-a fost prezentată ca Zâna și niciodată nu am știut cum o chema de fapt. Cea de 38, ochelaristă, vopsită roșcat, cu trăsături frumoase, dar cu o atitudine nevrotică și obraznică. Nu mai știu cum o chema, să-i zicem Dana. Veneau aproape zilnic la Lenuța, se umplea casa de fum cât stăteau ele la cafea, bârfeau tot blocul, își povesteau viețile, ce au mai făcut, lucruri obișnuite. Au fost entuziaste să afle că eu sunt din Mangalia, pentru că ele erau din Constanța. Zâna fusese controlor la CFR iar Dana avea același job, dar mai și făcea micul trafic cu haine din Turcia, împreună cu o prietenă. Când ne mai obișnuisem unele cu altele, mereu când apărea Zâna, striga la mine din hol, cum mă vedea: „Constănțeancooo! Ce faci, constănțeancooo?” și râdea șmecherește cu dantura ei cu dinte lipsă. Cele două nu aveau o poveste de viață prea roz. Zâna, o femeie simplă, se măritase cu un bărbat alcoolic și foarte rău care o bătuse de ajunsese de câteva ori la spital și divorțase de el ca să nu o omoare. Atmosfera tensionată din familie o afectase și pe Dana, care nu era o persoană prea blândă sau prea amabilă. Zâna efectiv ura bărbații, din cauza traumelor din trecut, și avea un conflict total cu omul de serviciu de pe scară, un homeless pe care îl angajase Lenuța la curățenie și îi oferise cazare într-o cămeruță de lângă ghenă. Lăsa Zâna semne pe scară, diverse sârmulițe, și dacă mai erau acolo după ce mătura homelessul, ea începea să țipe că e o putoare și că n-a măturat ca lumea. Era atâta scandal pe scară din cauza ei, încât uneori mă temeam de ea dar nu aveam de ce, pentru că ea mă plăcuse tare, îmi aducea prăjituri și zicea „Constănțeanco, hai la prăjituri.” Mă întrebam cum, din toate poreclele din lume, acestei femei i se putea spune Zâna. Mi-a schimbat imaginea despre zâne pentru tot restul vieții. Odată, nu știu ce mi-a venit și i-am zis Zânuța și așa îi spunea apoi și Lenuța. Uneori mai stăteam cu ele de vorbă și ne-a povestit Zâna o întâmplare de care râd și acum, după 11 ani. Nu știu cum venise vorba despre șoferi necivilizați care riscă să te omoare și ne-a zis: „Păi să vedeți, fată, ce i-am făcut eu la unu’, pe vremea lu’ Ceaușescu, la noi la Constanța. Stătusem la coadă la pui congelați, că adusese pui și apucasem și eu unul, eram și cu Dana și am plecat cu fata spre casă, era mică Dana. Și ajungem noi la bulevard la o trecere de pietoni, ea era mai în fața mea. Și vine, făi, fată, unu’ în viteză, de era s-o calce. A pus frână, a deschis geamu’ și a început să țipe la noi că ceee, nu se uită fata pe unde merge. Și i-am zis <Băăăă, e trecere de pietoni, idiotule!> da’ el nimic, tot țipa acolo. Și m-am dus la mașină, am pus o mână uite-așa pe parbriz și, cum aveam în cealaltă sacoșa cu puiul congelat, pac! i-am tras una în cap cu sacoșa, cum avea el așa capul scos pe geam. Puiul era înghețat tun, când s-a pomenit cu el în cap, n-a mai zis nimic, a închis repede geamul și a plecat în viteză.” Mi s-a părut atât de tare faza asta, încât din 2009 și până acum, eu râd de fiecare dată când mi-o amintesc. Ce poți să-ți dorești mai mult de la viață decât să-ți dea o zână cu un pui congelat în cap? A doua fază maximă de care îmi amintesc din perioada aia, e o povestire de-a fetei ei. A venit într-o zi și, din vorbă în vorbă, ne-a zis: „Fată, ce proastă am fost io că aduceam hainele alea de la turci cu trenul. Controale peste controale, timp pierdut, da’ acuma am descoperit ce bine e să mergi cu avionul. Nu e bătaie de cap, ajungi și repede. Am fost cu prietena asta să luăm iar haine și am zis gata, luăm avionul. Da’ ce ne-am speriat, fată! Că nu știam cum e. Ne-am așezat noi acolo în scaune, cu centuri, și când a plecat avionul și a început să mergă așa tare, s-a prins asta de marginile alea la scaun și a început să țipe <Murim, făăăăă!> și atunci io am început să țip la ea și mai tare: <Taci, făăăă, că se uită proști-ăștia la noooooi, uite-i cum se uităăăăă!> Aoleo, ce frică am tras!” Să facă cineva o fază de-asta în avion, e priceless. Pe măsură ce am scris tot felul de amintiri în perioada asta de izolare, văzând câte detalii am ținut minte, am început să cred că am trăsături autiste și nu s-a prins nimeni timp de 37 de ani. Dar dacă am putut ține minte chestiile astea amuzante, e bine. Poate că unora li se par prostești faza cu puiul congelat și cea cu avionul dar eu, cunoscând personajele și fiind acolo când „interpretau”, recunosc că râd mereu la fel.

M-am reîntâlnit cu Zâna în tren, în 2010, mergeam la Mangalia și ea spre Constanța, am stat una lângă alta, am vorbit tot drumul cu o doamnă care era în compartiment cu noi și am rugat-o să-i povestească și acelei doamne faza cu puiul congelat și a fost la fel de delicioasă. Preietenii mă încurajează să scriu o carte despre experiențele mele din toate locurile în care am stat cu chirie. Dacă aș scrie cartea, sigur ar fi și episodul cu Zânuța, puiul și fetele cu avionul.

 

 

%d blogeri au apreciat: