Pentru că mai e puțin

și vom merge nestingheriți pe unde vrem, în caz că ați stat cuminți acasă până acum, o să vă zic câteva lucruri din ce am observat eu, apropos de ieșit. M-am tot învârtit prin jurul blocului de pe 23 martie încoace, dar am ieșit zilnic. Mai mult de o oră nu stăteam pe afară. Am fost de vreo 3 ori la magazinul de bricolaj la care ajungeam în 10 minute, să-mi iau corpurile de iluminat și una, alta pentru casă. De vreo 3 zile am ieșit mai mult. Am mers pe diverse străduțe, eu nu cunosc zona asta și mi-am permis să văd și eu împrejurimile, am stat pe afară cam două ore pe zi. M-au durut picioarele, m-a durut capul, mi-a fost greață, am obosit tare. Unul dintre vecini spunea că după atâta stat în casă, a fost până la niște rude, două străzi mai încolo și îl durea capul continuu. Sigur vreți să recuperați astea două luni, abia așteptați să vedeți o grămadă de locuri, dar luați în calcul că s-ar putea să vă simțiți rău. Spatele, capul și picioarele sigur vor durea pe mulți. Am intrat în case când abia dăsuseră florile pomilor, era martie, și ieșim în căldură și tot polenul și aerul tare de mai. La cât de dărâmată mă simt după ce am ieșit un pic mai departe de bloc, mă gândesc cât va dura până reiau plimbările mele obișnuite.  Eu mergeam de la Izvor până pe Calea Victoriei, făceam toată calea Victoriei, de la Piața Victoriei intram pe Aviatorilor și de la Aviatorilor luam metroul spre casă. Cât îmi va lua să pot merge iar neîntrerupt de la Izvor la Aviatorilor, când am simțit că abia mă târăsc până la 3 străzi de casă? Asta în condițiile în care totuși am ieșit zilnic și am făcut și gimnastică. Face-aș ceva pe virusul și liliecii și circul ăstora! În al doilea rând, v-ați obișnuit cu casa, ați fost constant injectați cu noutăți despre pandemie și s-ar putea să pățiți ce am pățit eu azi. Am zis să fac o plimbare de la mine, de la Păcii, până la Gorjului. Am mers pe jos o stație de metrou, dus-întors. Era o grămadă de lume pe stradă și, de fiecare dată când venea cineva spre mine, mă gândeam „Dacă are virus și tușește spre mine sau strănută sau îl iau pentru că trece aproape de mine și expiră?” Am intrat într-un magazin, m-am uitat la niște fuste, mi se părea că e virus peste tot, pe marfă, pe fustele pe care le-am luat în mână, în aer, simțeam că mă sufoc. M-am întors acasă cu capul cât banița, simțeam că mă ia depresia. Pregătiți-vă să treceți și prin nevroza asta la ieșirea din casă. E foarte nasol, te simți copleșit, condamnat la boală, înconjurat de ea. Eu am mers pe jos 40 de minute dar va trebui să intru la metrou în curând, să merg stații întregi cu oameni în același tren, pe 25 încep serviciul și voi merge zilnic. E copleșitor. Sper să fim doar câțiva atât de duși cu capul și restul să fie ok. Te ia frica și când vezi cum sunt oamenii. Erau în seara asta pe bănci, pe Maniu, câte 7 oameni, unii peste alții, batrâni, copii, fără măști, grupuri de câte 5, 6 se plimbau, și te gândești că din cauza ăstora riscăm să ajungem iar închiși în case. Mă întreb ce-i în capul lor. Am avut și eu perioada mea de neîncredere dar am devenit treptat conștientă de pericol. Chiar nu-mi pot explica ce-i în mintea acestor oameni. Faptul că peste două zile pot merge unde vreau, deja și-a pierdut farmecul. Mă simt atât de sălbăticită și legată de siguranța casei, încât cred că îmi voi lua curaj să merg și până la notar, să-mi iau intabularea, că nu am apucat să fac nimic din ce e legal pentru casa asta, cum mi-am luat-o, ne-au izolat. Cu senzația că este virus peste tot și stând la cozi pe afară, trebuie să ajung la notar, curent, cablu, taxe și impozite, și simt că-mi vine să cad în nas pe podea când mă gândesc, și acolo să rămân, lată. Eram sigură că, atunci când îmi voi lua o casă, voi face o petrecere de casă nouă, prietenii mă întrebau ce daruri să îmi ia, iar acum mă uit că în afară de instalator și de curierii cu electrocasnice, nu mi-a intrat nimeni în casă și am senzația că nimeni dintre cunoscuții mei nu va păși în casa asta vreodată. Eu am fost la ei, dar ei nu vor veni la mine. Mă simt de parcă n-o să-mi mai văd prietenii vreodată. De la finalul lui 2019 îmi propusesem să ies cât mai mult și în 2020 chiar mi-a reușit, am ieșit mult în primele luni. Vorbeam prin februarie cu o prietenă și îi ziceam că am de gând să fac iar voluntariat, să călătoresc, să merg la spectacole, să stau cât mai puțin acasă în 2020, pentru că mă luase o sete uriașă de ieșit în lume, plus că în felul ăsta ar fi și crescut șansele să pot cunoaște cât mai multă lume și să pot întâlni un om mai de Doamne-ajută, să pot începe o relație cu un  bărbat decent și mi-a zis: „Sigur va fi așa, dacă ieși mai mult anul ăsta și te bagi și la voluntariat.” Am ajuns în luna mai să mă tem că nu-mi voi mai vedea nici măcar prietenii, după două luni de stat în casă, că n-o să pot merge unde îmi doresc, că niciodată n-o să mai stau într-o cafenea de vorbă cu un bărbat, că n-o să mai știu de ce naiba mă trezesc dimineața și mă culc seara. Așa mă simt eu la finalul perioadei ăsteia în care am ridicat moralul tuturor. La final de martie, pe messenger și la telefon cu toată lumea, le ziceam: „Va fi bine, o să vedeți, mă rog pentru voi, lasă, că nu stăm mult în case, ne revenim, acum avem timp să citim, să dormim și să vedem filme”, iar acum simt că nimic nu-mi poate ridica mie moralul. Cu ce bucurie să ieși din casă, când simți că o să ajungi ventilat și dacă pui mâna pe o haină la magazin sau că niciodată nu te va mai lua cineva în brațe?  Poate că treptat îmi voi reveni și e ceva firesc să treci prin așa stare după două luni de izolare. Eram sigură că asta se va întâmpla pentru că mereu așa am funcționat. Când toată lumea era pe jos, eu eram pe val. Când ei începeau să se ridice, cădeam eu. Azi mi s-a stricat zenul în mod oficial.

Aș vrea să nu văd isterie și prosteală. Bucureștiul este prin excelență un oraș de isterie și prosteală, în care oamenii nu au loc unii de alții și să vezi acum ce se vor încăiera și de câte ori vom auzi „De ce nu aveți mască!?”, „De ce nu stați la 2 metri de mine?!” O să se scuipe, o să se înjure, o să erupă caracterul tipic al acestui oraș. Nu pot să-i înțeleg pe cei care care fac cu tot dinadinsul să încalce regulile. Dacă ei cred că totul e o exagerare sau o minciună, li se pare logic să nu respecte nicio regulă. Eu port mască mereu în spații închise pentru că nu am de unde să știu dacă nu cumva sunt purtătoare și dacă omul de lângă mine e la risc, poate muri din cauza mea. Chiar dacă mă incomodează masca aia, nu vreau să am pe nimeni pe conștiință. E chiar atât de greu să ne pese de ceilalți? Nu sunt genul care vrea să stea închis în casă tot anul și vede virus peste tot, dar nici să-mi bat joc. Cred că cel mai greu în situația asta e să menții un echilibru. Nici paranoic, nici inconștient.

 

%d blogeri au apreciat: