Gata.

Încep și eu ca Iohannis&co: „De mâine, când ieșim din case…”, de parcă n-ar fi deja toată lumea pe străzi. Hai, că au trecut și astea două luni cum au trecut, să vedem ce-om face mai departe. Dragii mei, vă doresc din suflet să nu vă coronavirusați, să treceți cu bine de reacomodarea cu mersul prin diverse locuri (dacă nu s-a întâmplat deja), să primiți tot ceea ce ați pierdut când a început toată nebunia asta (eu nu mai am o parte consistentă din salariu pe care cred că n-o văd înapoi până la iarnă, chiar de s-ar ruga 100 de oameni pentru mine). Am făcut în izolarea asta tot ce-am crezut că va fi bine pentru mine sau pentru ceilalți: mesaje de încurajare, telefoane la toată lumea, rugăciune cu lista (ca preotul la acatiste, 86 de oameni am avut pe foaie), dereticat prin casă, gătit, kineto, somn ca un porc, articole de ridicat moralul cititorilor (am mai scăpat și colțoșenii, scuze), stres cât casa cu gândul la familia mea, învârtit prin jurul blocului. Dacă ați ști prin câte momente mizerabile am trecut dar n-am scris despre ele, ca să nu se sature lumea de mine, că oricum tuturor ne era greu! Era melodia aia populară „La toți ni-i greu, dar nu la toți la fel/ La toți ni-i greu, dar nu la toți deodată.” Acum ne-a fost greu la toți deodată. Ce mi-a lipsit cel mai mult? Plimbările mele lungi. Ce m-a deranjat cel mai tare? Faptul că am înțeles cât de ușor ne putem pierde libertățile și că putem fi tratați ca niște obiecte manevrabile, de către cei care ne conduc. Ce mă deranjează acum? Să realizez că, deși izolarea a trecut, singurătatea mea va rămâne la fel. De ce mă tem? Că toate se vor scumpi, deși salariul meu va rămâne mic. Ce mă bucură? Că toți oamenii pe care îi iubesc sunt sănătoși. De cine mi-e dor? De Alexandra, prietena mea cea mai bună și de orașul meu frumos. Ce a fost cel mai greu de acceptat? Că au fost primele două luni în casa mea, pe care atât am așteptat-o, și au fost niște luni atât de grele și în care am depus toate eforturile să mă țin tare și asta a făcut să treacă pe lângă mine bucuria acomodării în casa mea. Ce m-a uimit? Cât m-a putut ajuta rugăciunea. Când luam lista aia și începeam să mă rog, îmi reveneam și din cele mai rele stări. Acei 86 de oameni n-au fost lângă mine (pe unii nu i-am mai văzut de 5 ani) dar faptul că i-am cunoscut, a fost acum un sprijin pentru mine. La început era „Doamne, te rog, ține-i sănătoși pe Maria, Alexandra, Lucian…” și acum, în ultimele zile era: „Doamne, îți mulțumesc că Maria, Alexandra, Lucian….sunt bine.” Feelingul meu s-a adeverit (cel puțin pentru astea două luni), n-a fost așa rău ca la alții și ne mirăm de noi ce speriați am fost. Ce feeling am pentru mai departe? Greu să trăiești numai în teamă și frână, o nevroză maximă și oameni care vor răzbuna faptul că au fost ținuți în case contrar voinței lor. Nu sunt clarvăzător, nu am nici măcar vreo vagă idee despre cum va evolua virusul dar totul se va dezinfecta atât de mult, fiecare rahat de colțișor din birouri sau magazine se va dezinfecta ca-n spitale și bacteriile care acum sunt complet inofensive pe tastaturi, pe clanțe, pe podele, se vor comporta ca cele din spitale. O specie care constant se pune împotriva naturii doar ca să aibă confort și viață lungă, va primi ce merită. Ne agățăm de viață ca niște disperați. Cred că suntem într-un declin total ca specie. Dacă vine o pandemie de care nu ne putem ascunde prin case, pe unde ne mai băgăm? Ce mai inventăm pentru prețioasele vieți umane? Lucrurile sunt simple: cei slabi mor, cei puternici merg mai departe. Doar că specia umană a evoluat atât de mult, încât se va pune împotriva naturii până va dispărea. Am pornit din peșteri, în fundul gol și mâncând ce găseam prin jur și vom dispărea cu viziera pe față și sticla cu dezinfectant în mână.

Sper că măcar unul dintre articolele mele v-a plăcut, cât m-ați citit ca să alungați plictiseala. Nu mă voi aventura să umblu peste tot zilele viitoare și până pe 25, când reîncep lucrul, mai scriu articole restante. Două luni am stat acasă și tot n-am apucat să scriu ce plănuiesc de mult. Îmi amintesc cum a început toată chestia asta, ce spaimă am tras, încă stăteam la Dristor și nu puteam adormi când Iohannis a declarat starea de alertă, pe 15 martie. A doua zi urma să merg să semnez actele la casă. Pe 14 martie ieșisem seara la plimbare, am fost de la Izvor până la Victoriei, era pustiu pe străzi. Am trecut prin Cișmigiu, ploua ușor, pomii erau în floare, aleile erau goale și la tv, pe o terasă goală, Iohannis spunea că a doua zi instituie stare de alertă. Totul mi se părea o aiureală dintr-o lume paralelă cu a mea. Era atât de frumos afară, deja se făcuse noapte și eram singură pe străzi. Atunci erau puține cazuri în România și străzile erau pustii. Acum sunt și mai multe cazuri iar lumea a ieșit zilele astea grămadă, hămesită după atâta stat în casă.  N-o zic cu răutate, doar constat. Două luni m-am învârtit în jurul blocului. Nu pot crede. Dacă mi-ar fi zis cineva „Când o să-ți iei casă, primele două luni n-o să faci altceva decât să mergi la cumpărături și să te învârți prin jurul blocului”, i-aș fi zis „Mă lași cu glumele astea cretine?” Nu pot să cred că am trecut întreagă la minte prin asta. Am luat garsoniera mobilată, mi-au lăsat și perdelele la fereastră și produse de curățenie și, în primele zile, constant am simțit că sunt în casa altcuiva, eram izolată 24/ 24 în casa altcuiva. A fost atât de greu! Îmi era dor de apartamentul din care plecasem și eram închisă aici, cu riscul să iau amendă și dacă ieșeam măcar până la intersecție. Stăteam la laptop și scriam pe blog pentru că era spațiul meu, interfața îmi era familiară, era blogul meu, ceva era al meu iar dacă ridicam ochii, camera nu era a mea, scriam ca să ridic moralul cititorilor mei, dar mai ales ca să îmi dau speranță. N-am vrut să scriu cât îmi era de greu, pentru că și voi erați triști, în casele voastre. În asemenea condiții casa asta a devenit casa mea. Treptat mi-a devenit mai dragă. Am cumpărat una, alta, mai fac niște schimbări și devine locul meu. Am plecat din sectorul 3, îmi pare rău dar n-am mai ținut cont de nimic și am luat unde am găsit o garsonieră locuibilă, că ajungeam să mor tot prin chirii și căutând casă.

Să fiți sănătoși, să fiți fericiți, feriți de boli, să aveți ochi buni și răbdare ca să mai citiți articole de-ale mele. Mai slăbuț acum, că mergeți în parc, la mătușa, la mama, la serviciu, dar mai aruncați voi un ochi și pe blogul meu. Să fiți binecuvântați!

 

%d blogeri au apreciat: