Zile frumoase

După 3 zile de plimbat de colo-colo, am adunat ceva impresii. În primul rând, dragii mei, poate ar fi bine să amânați vizitele la rude, ca să nu le puneți la risc, mai ales dacă sunt în vârstă, dar nu e de ratat nimic din ceea ce ține de natură. Ce flori am văzut în astea 3 zile, parcă nu mai văzusem în vreo primăvară. Evident că am mers pe Paris încă de vineri, sunt superbe grădinile. Ieri și azi am mers în Cotroceni, la fel, minunat. Dacă sunteți din București, vă recomand Lister, Pasteur, Koch, e de vis ce găsiți acolo, nu e aglomerat, deci nici nu riscați să vă contamineze cineva, eu m-am plimbat azi vreo oră și am văzut doar câțiva oameni. E o casă, Lister colț cu Pasteur, are un gard lat, plin cu trandafiri roz agățători. Plin. Le-am făcut poză dar nu pun poze aici pentru că nu se pot compara cu realitatea. În Cotroceni mai este un loc care mi-e drag. Intrarea Costache Negri. Am descoperit-o în toamna trecută când mă plimbam pe acolo. E un loc cu un farmec deosebit. Cum intrați, pe stânga, e o casă. Acea casă are ceva special. Nu vă spun, ca să vă fac curioși. Tot locul acela, cu tot cu fântâna arteziană din capătul străzii, pare încremenit în timp pe la începutul secolului. Pe unde mă duc, mă joc cu animalele care ies din curți și era pe Pasteur o pisică foarte prietenoasă pe care am răsfățat-o o grămadă la un moment dat, dar azi n-a mai apărut. Îmi plac mult pisicile, dar mereu trebuie să mă șterg cu șervețele umede sau să mă spăl după ce mă joc cu ele pentru că dacă îmi duc mâna la față sau la gât, iese nasol. Dar azi am găsit un câine. Treceam eu pe Pasteur prin zona unde era curtea cu pisica, în ideea că poate o mai văd, și brusc m-am pomenit că a sărit un câine pe poarta pe lângă care treceam. Mă așteptam să mă latre și m-am grăbit să trec mai departe dar am auzit că a început să plângă și mi-am dat seama că era cam amărât și singur. M-am întors, el a sărit iar pe poartă, a scos capul până la mine și l-am mângâiat. Era așa mare, pufos și stătea foarte fericit să-l mângâi. Când am plecat, iar a plâns și cred că se simțea cam părăsit acolo. Dacă vreți să îi faceți o vizită, e la nr. 13. Mi-am dat seama că a fost primul meu contact fizic cu o ființă, după 2 luni. Câinele nu s-a temut că îi dau virus. La gândul că voi scrie despre cățel, mă gândeam că ajung ca batrânele alea singure care hrănesc câini și le poartă de grijă, pentru că n-au avut copii. Doamneee, nu vreau să ajung o troglodită care iese cu farfuria cu mâncare la câini, pe stradă! Ține-mi mintea întreagă, Doamne!

În seara asta am reușit să-mi adun forțele pentru un Izvor-Piața Victoriei. Era plină Calea Victoriei de oameni. Dar mulți, din păcate, nu respectau regulile. Erau în grupuri de câte 5, 7 oameni, la baruri erau pe scaune afară câte 10, unii lângă alții, fiecare în legea lui. Trecând de oamenii necivilizați, încă ceva super frumos. Florile din curtea palatului CEC. Doamne, ce flori! Parcă niciodată nu le mai văzusem. Când am ajuns la piațeta Odeon, mi-am amintit că acolo am avut unele dintre cele mai frumoase momente în anii trecuți, la B-fit in the street. M-a pufnit plânsul. Tot ce văzusem după ieșirea din izolare, mă bucurase enorm dar în locul ăla, cu amintirile alea, m-am simțit ca la înmormântare. Îmi venea să plâng în hohote. În caz că îmi citiți blogul de puțin timp și nu știți ce înseamnă B-fit pentru mine, iată aici un articol de la ediția din 2017, și aici unul după primul weekend de festival în 2018. Anul trecut a fost o bălărie dar ce să vrei când niște hoți ordinari au încălecat primăria generală și au lăsat un scuipat de bani pentru cultură? Cred că și anul ăsta ar fi fost la fel de slab festivalul, poate scăpăm la alegeri de panaramele astea și vin unii ca lumea. Revin la plimbarea de azi. În Piața Victoriei erau și jenibilii cu protestul lor cu „Bill Gates, conspirația, pământul plat și reptilienii”. N-ai ce să vrei de la unii ca ăștia. Am fost foarte fericită să fiu iar acolo, după două luni. De la seara anunțării stării de alertă, 14 martie, când eram singură pe străzi și totul era atât de trist, am așteptat două luni ziua asta așa caldă, frumoasă și plină de flori, ca să fiu iar pe Calea Victoriei. Cel mai important e să ai răbdare. Mă simțeam foarte relaxată zilele astea, era o stare pe care n-o mai trăisem când ieșeam în oraș și mi-am dat seama că simt așa pentru că, de oriunde merg, mă întorc acasă. În copilărie, acasă o aveam pe mama cu crizele ei de nervi și pe bunica ce mereu avea pretenția să fiu perfectă. Apoi, ani de stat în cămine și prin casele altora, în gazde și sharing, de la 15 la 37 de ani. E pentru prima oară în viața mea când, pentru mine,  „acasă” e așa cum trebuie să fie. Când toată lumea îmi zicea să-mi iau casă și să nu mai stau cu diverse persoane, nu înțelegeam care ar fi diferența. Când am căpătat curaj și le-am spus tuturor (în plină pandemie) că mi-am luat casă, s-au bucurat super mult pentru mine dar eu eram tare amărâtă și luptam cu acomodarea într-un loc ce îmi era străin. Acum, când toate s-au mai aranjat, când am reușit să plec și eu mai departe de bloc, ca să am de unde mă întoarce, sentimentul întoarcerii acasă e ceva ce nu poate fi descris. Doresc fiecărui om care nu are casă, să fie binecuvântat cât mai curând cu un loc al lui, pentru că toți cred că merităm să ne întoarcem acasă. Nici nu mai contează că e ceva micuț spre un capăt de oraș. E un loc curat și e casa mea. Și am metrou, că altfel nu o luam. Salariul mi-a scăzut atât de mult, încât nu simt vreo diferență în plus fără să mai plătesc chirie dar nici nu mai contează. Viața pe de-o parte îți dă, pe de-o parte îți ia și nu doar banii sunt totul. Contează să fim fericiți și sănătoși. Apropos de asta, mă doare gâtul de vreo 3 zile, tot aștept să fac și febră, măcar să știu că fac și un coronavirus de casă nouă, să rămân cu amintiri de neșters, ca-n gluma din perioada penuriei de hârtie igienică. Decât să mă tot tem că îl fac, măcar să scap odată de grijă. Dar se poate să fie de la contactul cu toate tonele de polenuri pe care le-am inspirat zilele astea și înghețata mâncată zilnic. Acum, la orice simptom de răcelă, gata, corona. Eu ca eu, dar dacă încep să anunț oamenii că am făcut corona, o să fie panică totală, toți mă vor vedea condamnată la moarte. Ar face mama ca toate alea, că n-am avut grijă de mine, dar din cauza ei am fost bolnavă toată copilăria, pentru că mă spăla și mă dezinfecta pe mâini toată ziua, spăla ca o bezmetică tot și orice virus mă dobora, de-asta mă enervează acum să văd toată dezinfectarea asta, pentru că știu ce am pătimit eu. Dacă aș avea un copil, cred că l-aș lăsa să mănânce de pe jos.

M-am tot plâns eu că nu stau cu nimeni, că nu mă așteaptă și pe mine cineva acasă, dar acum am un mare avantaj. Spre deosebire de prietenii mei care stau cu părinți, bunici, mătuși și se tem să nu le aducă virus, eu mă duc pe unde am chef, vin acasă relaxată. Dacă mor, mor pe barba mea, dar nu îmbolnăvesc și mamă, tată, soț, copil. Culmea respectării distanțării: toți cei pe care îi iubești, nu stau în aceeași casă cu tine. Nu-i rău. După ce trece pandemia, iar încep să mă smiorcăi că nu mă așteaptă și pe mine cineva acasă. Până atunci, relaxare. Asta dacă nu mor între timp, desigur.

 

 

%d blogeri au apreciat: