Calități

Noaptea trecută am visat că se îndrăgostise de mine un bărbat dar îi era teamă să-mi propună să ieșim, pentru că avea un copil și se gândea că îl voi respinge din cauza asta. Visul ăsta mi-a amintit de unele scene de la mine de acasă, din copilăria mea. Lua mama ziare cu rubrică de matrimoniale, pentru că își dorea să se recăsătorească. Frunzărea ziarul și o auzeam: „Ia uite ce scriu toți aici: <Fără obligații…fără obligații…> Niciunul nu te vrea cu copil. Păi normal, cine să te vrea cu copil?” Eu aveam vreo 10, 11 ani, dădeam din umeri, mă gândeam că indivizii ăia sunt niște dobitoci egoiști dar nu-i ziceam mamei pentru că ar fi început să țipe, e greu să pui în balanță posibila iubire a unui bărbat cu un copil a cărui existență „te împiedică” să primești iubire. Din păcate, sunt mulți cei care gândesc așa. Nu există absolut nimic pe lumea asta care să te transforme într-un om ce nu merită a fi iubit. Am văzut odată o emisiune în care persoane cu diverse particularități ciudate își învingeau teama și ieșeau la întâlniri. Un bărbat avea hiperhidroză, o femeie avea o cicatrice urâtă pe corp, alta avea un sân protezat iar ei se temeau că asta va respinge potențialii parteneri. La fel ca mama cu „am un copil, n-o să mă vrea nimeni”. În emisiune, ei erau atât de crispați la prima întâlnire, cu gândul la defectele lor, încât cei cu care ieșeau spuneau că nu vor să-i mai vadă a doua oară, pentru că erau stresați. Ca la interviul de angajare, dacă te gândești la ce nu ai puncte forte, ești stresat. A întâlni oameni care ne-ar putea iubi, nu e un interviu de angajare. Dacă ne concentrăm la ceea ce nu ne place la noi, la ceea ce considerăm defect, vom simți că ne reducem întreaga ființă la acel amănunt. Eu am avut diverse complexe mult timp și știu cum e. Am nasul un pic mai mare raportat la restul trăsăturilor feței și, vreo 3 ani, în adolescență, eram sigură că nimeni n-o să mă placă pentru că am un nas urât. Simțeam că singurul lucru care se vede la mine e un nas mare. Evident că exageram și acum nici nu mă mai gândesc la asta. Tot în adolescență mi-am dat seama că nu voi trece de 1,60 metri, am rămas la 1,57m . Aveam și diverși colegi răi care mă porecleau în toate felurile și râdeau de mine pentru că sunt mică de statură și mă simțeam ultimul om, eram convinsă că băieților nu le va plăcea de mine. Altă prostie. Problema nu era că altora nu le plăcea de mine, ci că nu-mi plăcea mie, eu mă judecam în toate felurile. Nu există ceva care să ne facă buni de aruncat la gunoi sau care să ne transforme în oameni ce nu merită iubire. Nesimțiții ăia care scriau la matrimoniale că vor femei fără obligații meritau să rămână singuri. Niciodată n-am înțeles de ce un copil poate fi motiv să nu începi o relație cu cineva. Poate și din cauză că mie îmi plac mult copiii și chiar m-aș bucura să aibă un copil partenerul meu. Ce are copilul ăla, mușcă din ei? Sunt niște egoiști cu mentalități de țațe comuniste. Cred că bărbații care vor femei fără „obligații” sunt niște imaturi care de fapt caută o mamă, nu o iubită, și ar fi invidioși pe copilul ei, așa cum sunt frații între ei pentru atenția mamei. Iar referitor la trăsături fizice, cred că am luat-o razna din cauza promovării idealurilor de frumusețe. Omul îngrijit și cu un comportament decent, nu are de ce să se teamă că nu va fi plăcut. Niciodată nu am emis de la un bărbat alte pretenții decât să nu fie jegos ca ținută și atitudine. Nu mă interesează că arată ca vreun actor celebru, dacă e de fapt un nesimțit care pute sau se poartă ca un grobian. E mare păcat să ne complexăm, când avem atâtea daruri pentru care să mulțumim. Dacă aș avea un copil și un bărbat mi-ar spune „Eu nu vreau să ies cu tine, pentru că ai un copil”, mi-aș da seama că omul ăla nu merită să-mi irosesc cu el nici 5 minute din viață. Femeile care își lasă copilul la părinți ca să se mărite cu un bărbat care le-a vrut fără copil, nu merită nici să le deschidă ușa acel copil, când ajung bătrâne. Nu merită. Eu am avut mult timp complexul familiei simple din care provin și al faptului că mama are probleme de sănătate. Știam că bărbații vor femei cu zestre, fete din familii bogate, cu apartament, cu mașină, să aibă socri bine situați, ca să aibă o bază la orice oră. Simțeam ca pe un handicap familia mea de condiție modestă și mă gândeam că aș spune unui partener că toate rudele mele au murit, decât să-l duc la Mangalia, în casa aia, de teamă că m-ar părăsi, că m-ar judeca. Dar mi-am dat seama că dacă m-ar părăsi din cauza bolii mamei, e un superficial pe care nu m-aș putea baza vreodată în momente grele. Dacă nu m-ar vrea pentru că n-am părinți bogați, scap de un ratat materialist care vrea să trăiască pe spesele socrilor. Dacă m-ar evita pentru că am 1,57 metri, e bine, abia nu am de-a face cu un bărbat care judecă femeile ca pe obiecte, nu ca pe oameni. În privința măsurătorilor, dar în alt sens, nu înțeleg stresul bărbaților că femeile îi vor refuza sau vor râde de ei pentru caracteristicile sexului. O femeie care te respectă și te iubește, va fi cu tine și dacă ai fost pacientul lui Ciomu. Dacă te vrea doar pentru dimensiuni, mai bine vezi-ți de treabă, ești un om, nu un penis. Apropos de dimensiuni, am căpătat în timp o fobie, din cauza faptului că am un bust generos. Eu consider că-i normal, dar toată lumea mi-a tot spus că vai, vai, ce bust am și cred că e din cauză că toți s-ar aștepta ca femeile mici de statură să fie plate în piept. Atât de des mi s-a spus chestia asta și atâtea golănii și mizerii am suportat din partea unor needucați, încât nu mai accept să aud din partea unui bărbat ceva referitor la bustul meu. Când aveam profil pe site-ul de dating, deși aveam poză în tricou, totul foarte decent, și conversam cu diverși tipi, cei care îmi scriau „Ai sâni foarte frumoși”, își luau block instant. Mă simțeam redusă la o pereche de sâni și nu accept asta. Prefer să fiu apreciată pentru orice altă calitate a mea decât să aud că am fost aleasă pentru frumusețe. Când un bărbat spune unei femei „Te-am invitat să ieșim și sunt cu tine pentru că ești frumoasă”, este exact ca și cum i-ar spune „Dacă suferi un accident și râmâi cu o cicatrice pe față sau fără o mână, te părăsesc.” Nu suport superficialitatea. Când aveam 2 ani, mi s-a vărsat pe piciorul stâng un ibric cu apă clocotită. Recuperarea a fost foarte grea, am o cicatrice mare pe laba piciorului și mă gândesc dacă în loc să se verse pe picior, ibricul mi s-ar fi vărsat pe față, ar fi ieșit vreodată un bărbat cu mine? Eu sunt un om sau doar un chip? Sunt atâtea motive pentru care detest superficialitatea și îmi doresc ca fiecare dintre noi să înțeleagă cât merită, fără să se judece!

 

 

%d blogeri au apreciat: